Frumusețea slujirii preoțești făcută în numele lui Dumnezeu pe alte meleaguri

Aveți experiență de preot slujitor atât în România, cât și în diaspora. Cu ce se deosebește pastorația românilor care locuiesc temporar sau definitiv în altă țară de pastoraţia din România?

Desigur, avem de a face cu o pastorație diferită în mai multe sensuri ale termenului. Într-o parohie din România, în special la sat, comunitatea este clar delimitată. Chiar și într-un oraș există o parohie clar delimitată, în timp ce în diaspora credincioșii sunt răspândiți nu numai în interiorul unui oraș, ci și în satele de lângă el, sau vin de la zeci de kilometri, iar acest lucru poartă o dimensiune foarte importantă, și anume caracterul personal al pastorației. A fi preot în diaspora înseamnă cumva a împlini parabola Mântuitorului Iisus Hristos despre oaia pierdută (Luca, 15). Am în vedere această căutare personală a oamenilor, contactul personal cu ei. Evident, lucrul acesta se întâmplă și la noi în țară, dar, de exemplu, dacă sunt parohii foarte mari, cu mii de credincioși, preotul nu apucă să-i cunoască pe toți personal sau foarte bine, în timp ce în diaspora are loc acest contact personal, iar relațiile sunt mult mai importante decât acasă. De ce spun acest lucru? Fiindcă întâlnirea, chiar și cea de la biserică, are această dimensiune a lui „acasă”, pentru cei risipiți într-o majoritate confesională diferită, într-o majoritate culturală diferită. În diversele țări ale Europei, românii, când se adună împreună, își regăsesc identitatea prin limbă, prin cânt, prin rugăciune, iar acest aspect este foarte frumos.

Chiar și eu remarc, acum, după trei ani de predare în limba germană la Universitatea la München, un lucru foarte interesant: oricât încerci, într-o limbă străină, să dai glas unor sentimente sau unor trăiri deosebite, chiar și la cursuri, nu o poți face la fel ca în limba ta. Și atunci toate aceste elemente care țin de limbă, de contextul cultural, de geografia unei parohii fac ca pastorația din Occident să aibă un caracter personal mult mai pronunțat, iar relația preotului cu credincioșii să fie foarte strânsă. De Bobotează, preotul, în România, merge cu aghiasma mare din casă în casă. Dar, în timp ce acolo totul se întâmplă poate destul de în mare viteză, aici părintele își rânduiește numai câteva familii pe zi; astfel încât poate dura chiar și o lună până să ajungă la toți credincioșii, pentru că trebuie să meargă cel puțin câțiva kilometri până la o familie căreia îi binecuvintează casa, dar şi ca să poată sta în tihnă de vorbă cu familia respectivă. Cunosc cazuri de preoți care își programează o jumătate de oră sau chiar o oră la o familie și nu rânduiesc mai mult de patru-cinci familii într-o după-amiază, pentru a le sfinți casa.

Aș mai puncta un aspect. Aici, în diaspora, se săvârșesc Sfinte Liturghii „de necesitate”, în sensul că, de multe ori, pregătirea și o bună parte din ceea ce este firesc pentru a sluji în țară aici trebuie improvizate. Mă gândesc la unii preoți care au întreaga biserică în portbagajul unei mașini, sau la cazul ierarhilor noștri din diaspora, care așa au început pastorația și au reușit să construiască primele biserici românești. Astfel că putem vorbi de o „biserică pelerină”, pentru că se întâmplă, ca preot, să ajungi la biserică, iar în momentul în care trebuie să începi Sfânta Liturghie să nu ai cântăreț la strană. Toate aceste elemente îngreunează misiunea pastorală, dar în același timp dau autenticitate și frumusețe unei misiuni pe care o simți așa de frumos făcută în numele lui Dumnezeu, pe alte meleaguri. Să nu uităm că, în esență, misiunea preoțească este aceeași, fie că e acolo, fie că e aici, pentru că slujbele sunt aceleași, rugăciunile sunt aceleași.

Ce înseamnă pentru un preot slujirea în diaspora? Este slujirea diferită? Dacă da, în ce sens? Are un impact lăcașul de cult, prin stilul lui arhitectural diferit, în slujirea unui preot?

Evident că toate aceste elemente influențează trăirea noastră; și pot și eu să mărturisesc acest lucru, căci slujind în multe biserici ortodoxe românești de aici, din Germania, dar şi din Italia, Franța, Spania. Sigur că atmosfera e diferită de la loc la loc, și e foarte important, pentru că preoții, cel puțin acolo unde se poate, caută să instaureze o atmosferă care să se apropie de atmosfera de acasă. De pildă la noi, în Germania, bisericile sunt mult mai mari, mai austere, unele sunt protestante și nu au picturi deloc, iar în cele catolice întânim și statui. Tot în acest sens aș aminti și accentul pe care cultura și spiritualitatea occidentale îl pun pe răstignirea Mântuitorului. Aici, în orice biserică îl vezi pe Mântuitorul în chinuri, răstignit, cu o coroană de spini, în timp ce într-o biserică ortodoxă, în momentul în care intri și ajungi în mijlocul ei, trăiești spiritualitatea Învierii. Chiar dacă Sfânta Cruce este semnul iubirii și al morții Mântuitorului Hristos pentru noi, spiritualitatea Învierii este cea care predomină în Biserica Ortodoxă. Am întâlnit și biserici catolice în care slujesc români, unde chiar simți căldură și frumusețe; altele, în schimb, sunt foarte reci. Iar aici cred că este șansa preotului de a găsi un lăcaş care să ofere o anumită căldură; sau poate neșansa, pentru că nu prea poți să alegi biserica în care vrei să slujești.

În momentul de față se construiesc multe biserici românești în diaspora; în felul acesta, deci, se crează acest „acasă” al nostru, al românilor. Și aici este o diferență de cultură, pe care Constantin Noica a exprimat-o, într-una din cărțile sale, când a comparat catedrala ortodoxă din Alba Iulia cu cea romano-catolică, spunând că cea ortodoxă este mult mai smerită, mult mai frumos amplasată în context, pentru că este în spiritul nostru. Noi nu am vrut, prin catedralele noastre, să fim constructorii care să arătăm că putem ridica un turn care să ajungă la cer, iar noi să fim atât de mici în aceste edificii; noi le-am integrat în spațiul creației lui Dumnezeu, așa cum este cazul în Moldova, în plus pictându-le pe dinafară, contribuind astfel la deschiderea întregului spațiu din jurul bisericii, ca spațiu liturgic. Acest lucru s-a văzut în special în timpul pandemiei, când în foarte multe biserici s-a slujit Sfânta Liturghie chiar în pridvor sau în curte. Aceste elemente contribuie, toate, la modul în care ne trăim credința. Pentru noi ortodocșii Sfânta Liturghie nu este o chestiune ca, de exemplu, în cazul societăților occidentale unde se pune un accent foarte mare pe rațiune, pe a înțelege Liturghia și ce se întâmplă în timpul slujbei. Noi punem accentul foarte mult pe a experia, pe a trăi taina lui Dumnezeu iar aceasta ni se descoperă în cadrul Sfintei Liturghii într-un mod pe care cercetătorii actuali îl numesc multisenzorial, adică prin toate simțurile – prin vedere, prin auzul nostru, prin cântare frumoasă, prin vederea icoanelor, prin miros, prin gust – împărtășindu-ne cu Sfânta Euharistie, prin atingere. Toate simțurile noastre sunt participante la această taină a trăirii lui Dumnezeu. Pe lângă această dimensiune rece și care nu lasă toată această experiență să fie posibilă, aș aminti o latură pozitivă în Occident, și anume că altarele sunt deschise.Având altarele deschise, chiar și credincioșii noștri pot să vadă actele liturgice ale preotului: modul în care face Proscomidia, închinările, cădirile ș.a.m.d. Cred că și aceste lucruri au o latură frumoasă, pozitivă, pentru că îi ajută pe credincioși să înțeleagă mai bine Sfânta Liturghie, semnificațiile gesturilor săvârșite de preot.

Sunt numeroşi studenții români la München? Interacționați cu ei și cu membrii comu-nității în cursul săptămânii? Cu ce probleme se confruntă românii din afara granițelor țării? Cum îi vedeți pe oamenii care locuiesc în Germania, țara în care slujiți ca preot?

Da, sunt numeroși studenți români aici, pentru că în Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului avem o asociație, ATORG (Asociația Tinerilor Ortodocși Români din Germania), la fel cum este NEPSIS în Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale. Avem un număr mare de tineri, aici, la München, fie studenți la teologie, fie la diferite alte specialități. Ambele categorii sunt bine integrate în viața eclesială de aici. Şi pentru că vorbim de integrare, această problemă este una foarte importantă, și aș începe cu o întrebare: ce înseamnă a fi integrat? Primul semn al integrării trebuie să fie însușirea limbii din ţara în care ai mers la studii sau în căutarea unui loc de muncă. În Germania ne confruntăm cu realitatea structurii unei limbi destul de complexe, greu de învățat, și nu mă refer aici la nivelul elementar al limbii, ci la faptul de a învăța temeinic germana. Acest nivel este atins de mulți români, în special de intelectuali, dar avem și o altă categorie care nu atinge acest nivel, întrucât vine pentru a munci și nu se preocupă de cunoașterea aprofundată a limbii germane.

De aceea viziunea mea este următoarea: pentru a te integra într-o țară trebuie în primul rând să-i înveți limba foarte bine; trebuie să o știi atât de bine, încât să poți să mergi la teatru și să înțelegi o piesă de teatru în limba țării respective, să poți merge la film sau să citești o carte, să poți să stai de vorbă cu vecinul tău german, în cazul meu. Or, din ce am văzut, sunt foarte multe situații în care nu se se cunoaşte bine limba și atunci, evident, nu ai acces nici la cultura respectivă, nici la țara de adopţie. În schimb, acest lucru ține de fiecare în parte. Sunt oameni care vin aici pentru o perioadă scurtă, pentru studii sau pentru un loc de muncă şi cu gândul de a se întoarce după un anumit timp în țară. Din acest punct de vedere e clar că nu vor să se integreze. Dar când vii pentru a rămâne, atunci ar fi ideal ca valorile acestei culturi să-ți fie cunoscute. Şi chiar și nouă, preoților sau oamenilor Bisericii, este important ca aceste valori să ne fie clare. Pentru cei care vor să fie preoți în Germania, având o Facultate de Teologie la München, este important să-și facă studiile aici, pentru a putea fi la nivelul teologic și cultural al preoților catolici și protes-tanți care studiază la universitățile din Germania și cunosc cultura acestei țări.

(Va urma)

Interviu realizat de Alexandru Ojică