La Nașterea cu trup a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne dăm seama că nu numai pentru a ne primi pe noi au fost făcute cele cerești și pământești, ci și pentru a‑L primi pe Făcătorul Însuși în sânul celor pământești. El vine în cele pământești ca Soarele dreptății, pentru a ne ridica din întunericul căderii și al morții sufletești și trupești, dar și pentru a se bucura El Însuși, Dumnezeu fiind, de comuniunea cu omul, făcut după chipul și asemănarea Sa. Prin toți prorocii Vechiului Testament, Dumnezeu ne‑a vorbit despre această venire a Fiului Său, Nașterea Domnului împlinindu‑se după spusele lor (Moise, Isaia, Miheia, Psalmistul David etc.). Toți profeții s‑au bucurat de înaintevederea Celui care va mântui neamul omenesc, începând cu Moise și până la Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, care s‑a și învrednicit să Îl vadă și să Îl boteze. Acesta din urmă, „cel mai mare dintre cei născuți din femei” (Mt 11, 11; Lc 7, 28), tresaltă de bucurie în pântecele mamei sale când de ea se apropie Fecioara Maria, strigăt dând Elisabeta la imboldul fiului în pântecele ei de numai șase luni, care Îl vede deja pe Mântuitorul zămislit în Fecioara Maria: „de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Lc 1, 43). Tresăltăm și noi de bucurie strigând astăzi și întotdeauna văzându‑L pe Hristos născut în iesle: de unde cinstea aceasta pentru noi, cei nevrednici Cerului, să vedem astăzi Cerul pe pământ și pământul în Cer? De unde cinstea aceasta să vina la noi Însuși Mântuitorul vestit prin proroci, Cel Unul din Preasfânta Treime, Însuși Fiul Tatălui? De unde cinstea aceasta să vedem Raiul pogorându‑Se la noi? 

Ce L‑a mânat pe Fiul către noi, către lumea pe care a creat‑o? Dragostea Preasfintei Treimi, a Însuși Părintelui ceresc, a Însuși Fiului și a Însuși Sfântului Duh, iată ce L‑a mânat pe Fiul să se prindă în hora vieții pământești cu omul, întru a‑i da posibilitatea omului să intre și el în hora vieții cerești; căci Domnul Hristos plineşte toate ale iubirii Lui, până la jertfă. „Și‑a construit Lui și templu sfânt și prin acela a introdus în viața noastră viețuirea cerurilor”, spune Sfântul Ioan Gură‑de‑Aur¹.  Rămâne o taină pentru noi dragostea dumnezeiască nemărginită care L‑a unit nouă, dar care ne‑a făcut pentru veșnicie frați ai Lui cerești, pe cât a devenit și El frate al nostru pământesc. El n‑a vrut să trăiască fără noi, fără omul pe care l‑a zidit, pe care însă îl lasă liber, ca la rândul lui să vrea să trăiască cu El și în El, precum El a vrut să trăiască cu omul și în om. Sufletele cele abătute, ostenite și stăpânite de neputințe, El le cheamă acum din peștera cea plină de Cer în care se naște, ca să le odihnească. „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni; luați jugul Meu asupra voastră și învățați‑vă de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima și veți avea odihnă sufletelor voastre. Că jugul meu este bun și povara Mea este ușoară.” (Mt 11, 28‑30). Ce suflet rănit și suferind, care se apropie de Pruncul smerit din iesle, nu primește vindecare și mângâiere?

Viața noastră de zi cu zi în societate ne dă tot mai mult impresia că sărbătoarea Nașterii lui Hristos se petrece fără El, că Îl uităm tocmai pe Cel sărbătorit. De ziua Lui, în care ar trebui să ne bucurăm de faptul că Tatăl Ceresc ne trimite Mântuitor, să nu‑L uităm pe Cel pe care Îl sărbătorim, să nu profităm egoist de sărbătoarea Lui fără El. Niciun sărbătorit nu poate lipsi de la propria lui sărbătoare, altfel nu mai este sărbătoarea lui. Adânciți în grijile de fiecare zi, putem fi și noi, creștinii, stăpâniți de sentimentul că Hristos ne cere prea multe, că este incomod și greu ceea ce ne încurajează El să trăim, adică adevărul, care este numai la El, dragostea de aproapele și de Dumnezeu, postul, rugăciunea, fapta și gândurile bune, milostenia, iertarea, credința, nădejdea în El, bucuria de a trăi, prețuirea vieții ca dar al lui Dumnezeu și toate darurile prin care Dumnezeu ne‑a înzestrat sau ne poate înzestra, dacă le cerem de la El, Dăruitorul. Toate acestea sunt darurile prin care El vine la noi, încă și cu multe altele, copleșindu‑ne cu harul Său. Lumina harului dumnezeiesc, revărsat din plin peste noi prin Întruparea și starea în mijlocul oamenilor, iertarea în veșnicie a tot păcatul care ne stăpânește, iubirea pentru cei ce nu ne iubesc, frumusețea sufletului mai presus de orice frumusețe, comuniunea cu Dumnezeu Tatăl, aici și în Veșnicie, Raiul întreg ni‑l dăruiește cu Întruparea Sa. Dintr‑o parte a lumii în alta, pe toate continentele, se aprind luminile Crăciunului cu săptămâni bune înainte și se vorbește despre „spiritul Crăciunului”, dar foarte rar auzim pronunțat explicit numele lui Hristos. Societățile în care trăim se lasă stăpânite de o formă de euforie a sărbătorilor, dar uită de Cel pe care Îl sărbătoresc, uită de Iisus. Să încercăm din răsputeri să nu luăm parte la această uitare a lui Hristos, dimpotrivă, să fie numele Lui pe buzele noastre în aceste zile mai mult ca oricând. Să vorbim despre dragostea Lui pentru noi, despre frumusețea cu care El ne‑a împodobit și pe care încearcă să o sporească în noi prin fapte bune, despre faptul că așteaptă cu răbdare dumnezeiască să ne întoarcem spre El, Cel ce ridică păcatul lumii.

Rog pe Hristos Domnul, Cel născut în Betleem, să vă binecuvânteze. Şi vă doresc tuturor ca Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului, Anul Nou 2021 și Botezului Domnului în apele Iordanului să le petreceți cu sănătate, în pace şi cu bună sporire sufletească, întotdeauna căutând fapta cea bună, din toată inima și cu toată dragostea, bine știind că „Dumnezeu nu se uită numai la fapte, ci la dragostea cu care au fost făcute”².

† Iosif,

Arhiepiscop al Europei Occidentale
și Mitropolit al Europei Occidentale și Meridionale