Cum ați simțit voi, ca familie, anul 2020? Cât a fost de diferit față de cum ați sperat că va fi?

Nu am început anul cu niște așteptări anume, ne place să trăim în prezent și nu ne proiectăm prea mult în viitor. Anul acesta a fost un an diferit, cum de altfel cred că a fost pentru toată lumea. Pandemia care a marcat anul acesta a fost pentru noi o nouă experiență, una pozitivă, mai ales în perioada izolării. Am simțit-o ca pe o frână pe care a pus-o Dumnezeu la toată forfota care predomină în zilele noastre. Mereu grăbiți să facem cât mai multe, să ajungem cât mai repede, ne-am văzut deodată opriți. A fost semnalul, cred, care ne spune că trebuie să schimbăm ceva în viața noastră, să avem alte priorități, să ne simplificăm viața, să ne bucurăm mai mult de ce ne înconjoară. Cu toate că și eu și soțul meu am continuat să mergem la muncă în toată acestă perioadă, am simțit o mare ușurare și o mare liniște, am lăsat grijile deoparte și am început să ne bucurăm de tot ce era în jurul nostru. Iar cel mai mult ne-am bucurat de liniștea care era în jurul nostru: nu se mai auzeau mașini, nu se mai auzea niciun zgomot, nici măcar în depărtare. A fost minunat! 

Ce rol joacă Biserica Ortodoxă în parohia din Rennes şi în viața voastră? Cum v-au ajutat preotul și parohia în perioada de început a pandemiei?

Parohia din Rennes și părintele Adrian Iuga au un rol foarte important în viața noastră încă din anul 2014, când a început această misiune la Rennes, fiindcă ne ajută să descoperim adevărata Biserică, adevărata credință și frumusețea Ortodoxiei, pe care în România nu le cunoscusem sau le înțelesesem greșit. De mare ajutor la începutul acestei pandemii a fost un cuvânt pe care l-am ascultat în timpul pelerinajului nostru în Țara Sfântă, care a avut loc cu o săptămână înainte de închiderea granițelor. De fapt, de fiecare dată când am fost în aceste pelerinaje organizate de parohia noastră m-am întors cu câte un cuvânt care mi-a fost sprijin și ajutor în ispitele ce se iveau în anul respectiv. De data asta a fost la Nablus, la Fântâna lui Iacov, când părintele ne citea Evanghelia. Cuvântul care mi-a intrat în inimă și îmi tot revine în gând a fost discuția dintre Hristos și femeia samariteancă întrebând unde trebuie să se închine: pe acel munte sau în Ierusalim? Iar Hristos îi răspunde: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. [...] Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr.” Cu acest cuvânt, tristețea pe care am avut-o atunci când am aflat că nu mai putem merge la biserică s-a transformat în nădejde, în credința că acest lucru este rânduit de Dumnezeu spre îndreptarea noastră; și am simțit prezența lui Dumnezeu mai aproape de noi chiar decât în zilele când Biserica era deschisă. Un moment de bucurie, dar și de tristețe, a fost atunci când preoții și-au putut relua slujirea în biserici, iar biserica noastră din Rennes, cu toate că este cumpărată (chiar dacă mai avem de plătit rate încă niște ani), a rămas în continuare cu ușile închise, neavând încă un preot care să poată sluji. Dar părintele Adrian a știut și în acestă perioadă să ne fie aproape, chiar și de la distanță: am avut multe întâlniri online, cateheze pentru adulți și copii, slujbele pe care le slujea la Nantes erau transmise în direct, am putut discuta cu dânsul ori de câte ori am avut nevoie, jertfindu-și din timp și răspunzându-ne cu multă dragoste, la orice oră l-am fi deranjat, cu toate că misiunea dânsului în Bretagne și în Pays de la Loire este una care nu îi lasă prea mult timp liber.

Cum vedeți relația dintre Biserică și familie, în noul context? Cum i-a afectat pe copii această pandemie?

Copiii noștri au trecut cu bine prin această perioadă, chiar dacă, la început, le-a lipsit mersul la școală, iar pentru școala de acasă nu prea și-au găsit motivația. În schimb și-au ocupat mereu timpul cu ceva. Ne-a ajutat și faptul că locuim la curte, că avem animale, grădină, și este mereu câte ceva de făcut, nu ai timp să te plictisești. A fost în același timp și un exercițiu de responsabilitate pentru ei. Au înțeles că trebuie să poarte masca şi că doar așa îi putem proteja pe cei mai în vârstă sau pe cei cu un sistem imunitar slăbit, că trebuie să respectăm anumite reguli, că trebuie să fim onești și să completăm declarația necesară pentru a ieşi din casă timp de o oră și nu mai mult. Că uneori trebuie să facem și sacrificii, fiindcă nu putem face doar ceea ce ne place.

Ce v-a lipsit cel mai mult în această perioadă?

Personal, ne-a lipsit tare mult tabăra de tradiție și spiritualitate ortodoxă organizată vara de Mitropolie, în țară. Iar în parohia noastră lipsesc lucrătorii – și ne rugăm către Domnul ca să scoată lucrători la secerișul Său, care alături de părintele Adrian să continue misiunile începute de dânsul la Rennes și în întreaga Bretagne, căci așa cum spune și Hristos Domnul, secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini.

Interviu realizat de Alexandru Ojică