Ne așezăm ca doi prieteni vechi și ne ascultăm unul pe altul. Eu îi ascult toate ofurile, ea îmi ascultă inima bucuroasă de revedere.
– Știți ce am învățat în aceste săptămâni la spital? mă întreabă doamna Maia. Să nu mă mai plâng de nimic. Să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Uite, abia mai văd. Doar cu o jumătate din ochiul drept mai văd, cu cel stâng nu mai văd deloc. Slavă Ție, Doamne. Măcar mai văd ceva. Picioarele m-au lăsat aproape complet. Mă mai mișc, totuşi, prin casă. Îmi fac mâncare, spăl vasele, pun rufe la spălat, le mai întind pe unde apuc... Slavă Ție, Doamne. Ba chiar mi-am schimbat și perdeaua singură. Mi-a luat ceva timp, dar am reușit. Doamne, cât I-am mai mulțumit lui Dumnezeu. Părinte, pentru mine, la vârsta mea, aceste lucruri sunt adevărate realizări.
Maia are nouăzeci și doi de ani, dar e plină de energie, o energie care îți amintește mai degrabă de un sufletul curat al unui copil.
Îmi fac curaj și o întreb:
– Doamnă Maia, ați fost mereu atât de energică?
– Da, părinte, așa am fost de când mă știu. Dar, din păcate, nu mi-am folosit mereu energia pentru a face bine, îmi zice pe un ton în care se amestecă regretul cu rușinea. Am petrecut mulți ani fără Dumnezeu și am slujit celui rău. Ani de zile nu am știut decât să muncesc, convinsă că dacă îi întrec pe ceilalți în avere și onoruri voi fi fericită. Mi-au trebuit, din păcate, cincizeci de ani să înțeleg că fericirea constă în a-i face pe alții fericiți.
– Şi cum vi s-a schimbat viața la cincizeci de ani? o întreb, curios să aflu ce poate schimba viața unui om atât de mult, încât la această frumoasă vârstă să poată deborda de bucurie și pace.
– Ei, necazurile... Dar necazurile sunt ca un vânt: dacă îi înțelegi glasul, chiar dacă pare că îți stă împotrivă, te poartă în direcția cea bună. Am pierdut tot ce am agonisit și am realizat că mi-am investit anii vieții și sufletul în ceea nu merita. În plus, am pierdut și oamenii cei mai dragi, pe care i-am sacrificat pentru ca eu să îmi împlinesc ambițiile.
Doamna Maia și-a pierdut soțul și fiul într-un accident. Peste noapte s-a trezit singură și cu multe datorii. A vândut tot ce a avut, dar tot i-a mai rămas o datorie, pentru care a plătit până a ieșit la pensie.
– Singurătatea m-a copleșit în toți acești ani. Dar m-am întors către Dumnezeu și prin El am dobândit mai mult decât am pierdut. I-am visat, părinte, de multe ori. Visele sunt o mare mângâiere pentru cel ce își jelește morții. Iar ei veneau și mă mângâiau. Îmi spuneau: „Te rog să nu mai plângi. Noi suntem bine aici unde suntem. Te așteptăm și pe tine. Dar tu mai ai de trăit.” Și, vedeți, au avut dreptate. Sunt patruzeci și doi de ani de atunci.
– Și ce ați făcut în toţi acești patruzeci și doi de ani? o întreb, cuprins cu totul de povestea ei.
– Mi-am dat imediat seama că nu are rost să investești în lucruri, pentru că lucrurile nu te pot face fericit. Am ales să investesc în oameni. M-am rugat cu lacrimi Lui Dumnezeu să îmi dea puterea să îi ajut pe oameni, mai ales pe tinerii aflați la început de drum. Așa era băiatul meu, la început de drum. Și câte planuri nu am avut pentru el... Dar Domnul a avut alt plan. Mi-am dat seama că planurile noastre sunt atât de fragile, încât m-am hotărât să-L ajut mai degrabă pe Dumnezeu să își împlinească planurile cu oamenii. Am ajutat, părinte, o mulțime de tineri. Nu o spun ca să mă laud, o spun ca să Îi mulțumesc lui Dumnezeu înaintea sfinției tale. Și fiecare ajutor dat a fost ca un tratament pentru sufletul meu lacom. Am ajutat chiar și împotriva voinței mele, pentru că știam că e păcătoasă, coruptă și învechită în rele. Greu e să te lupți cu patima aceasta, părinte. Greu.
Maia a ajutat zeci de familii tinere. Și-a promis că va trăi și se va osteni ca alții să trăiască mai bine, să găsească mai devreme în viață ceea ce ea nu a găsit decât după o lovitură grea. A voit să fie înger al Domnului trimis în calea omului necăjit.
– Şi cu cine vă mai întâlniţi? o întreb, după toate acestea şi încă multe alte amintiri din viața ei.
– Păi, nu prea pot mă mai mișc. Sunt mai mult singură. Nepotul meu este și el prins cu multă treabă. Noroc că avem acest serviciu de îngirjire la domiciliu. Dar fetele astea sunt grăbite, că au așa de multe de făcut... Am însă o vecină mai tânără. Are optzeci și șapte de ani. Tot timpul se plânge că o dor oasele. O încurajez cât pot și cât mă lasă și pe mine durerea de oase. Ea se miră că pe mine nu mă dor oasele. Părinte, dacă ați ști cât mă dor... Dar ce să fac? Să-i spun că și pe mine mă dor oasele și să ne plângem amândouă, ca două babe?
Râde în hohote. Sunt hohote contagioase. Nu mă pot abține să râd și nici să mă minunez de umorul ei.
– Dar de vizitat cine vă mai vizitează?
Doamna Maia face o pauză.
– Domnul mă vizitează, părinte. Cine altcineva? Ceilalți sunt ocupați. Eu nu mai pot să îi ajut așa cum puteam altă dată. Am găsit totuși o cale să îi ajut și mai mult.
Se ridică cu greu de pe fotoliu și se duce în dormitor, de unde vine cu un caiet.
– Deschideți caietul acesta.
Îl deschid nerăbdator. E un caiet plin cu nume, scrise frumos unul sub altul.
– Este pomelnicul pe care îl citesc în fiecare zi. De la cincizeci de ani nu au mai fost oameni în viața mea pentru care să nu mă rog. Acum mă rog și mai mult. Seara și dimineața citesc acest caiet de pomelnice, așa chioară cum sunt. I-am zis Domnului că măcar atât voi putea face.
Măcar atât? Doamne... Un om care se roagă din inimă pentru tine îți face mai mare bine decât cel care „te ajută” cu viclenie.
Mai zăbovim un pic împreună.
– Părinte, îmi pare rău că v-am răpit două ceasuri. Câți oameni nu s-ar fi bucurat să vă vadă?
– Nu vă faceți griji. În zilele noastre oameni se bucură mai mult să vadă filme și alte lucruri pe youtube decât să vadă oameni în realitate.
– Iu cum? Ce mai e și asta?
– Vă povestesc eu data viitoare cum e cu youtube, îi spun.
Mă conduce cu pași greoi la ușă.
– Părinte, o ultimă întrebare: vă place perdeaua mea?
– Sigur că da. Dar îmi place mai ales sufletul dumneavoastră, și vă rog să mă păstrați în caietul dumneavoastră de pomelnice.
– Părinte, sunteți pe prima pagină, zice Maia, parcă arătându-mi inima în vorbe.
– Părinte, încă o rugăminte.
– Da, spuneți.
– O să vă sun să veniți să îmi sfințiți casa, după ce o renovez.
– Dar de ce vreți acum să vă mai renovați casa? o întreb cu uimire.
– Dar cum să mor, părinte, și să-i las nepotului meu casa în mizerie? îmi răspunde, mirată de întrebare.
Mă minunez și iarăși mă minunez de conștiința și de forța lăuntrică a acestei femei. Îmi iau rămas bun de la un om care a învățat să își dedice viața aproapelui, chiar dacă „doar” de patruzeci și doi de ani încoace.
