Se împlinesc în luna august două decenii de la trecerea la Domnul a părintelui André Scrima. Cum l‑ați cunoscut? Ce v‑a impresionat la prima întâlnire cu el și de ce l‑ați căutat în continuare? 

B. T.‑C.: Îmi amintesc prima noastră întâlnire și cuvintele pe care ni le‑a spus de parcă ar fi fost ieri. Eram împreună cu soția mea, Miruna, la Colegiul Noua Europă din București, ne pregăteam pentru un seminar și deodată a intrat părintele, însoțit de Horia Patapievici, care ne‑a și prezentat. Părintele avea în primă instanță un fel scrutător și în același timp afabil de a‑l întâmpina pe celălalt, o afabilitate care menținea distanța, în pofida cursivității conversației. Era, probabil, o formă de a‑și păstra intactă condiția de „străin” în mediile în care devenea inevitabil „familiar”. Oricum, eram, trebuie să spun, destul de intimidați de prezența sa, de acuitatea sa intelectuală și de știința sa de carte. În fine, am trecut proba, am participat și la alte seminare de cercetare la care era invitat, uneori i‑am și transcris, după înregistrarea audio, expunerile. În cele din urmă am îndrăznit să‑i cer părerea despre ceva ce scrisesem în marginea unor predici ale lui Meister Eckhart. Spre surprinderea mea, mi‑a spus că trebuie să ne întâlnim mai pe larg. A văzut că studiasem latina și greaca veche, dar pentru a deveni un medievist veritabil „trebuie învățată și araba”, mi‑a zis. Rămăsese să ne revedem în toamnă pentru a începe. Ultima sa imagine e această invitație făcută din pragul unei case. După o lună, fiind la o școală de vară, am aflat că a trecut la Domnul. Nu am avut cum să‑l însoțim pe ultimul drum, dar i‑am împletit împreună cu mai mulți prieteni o coroană de flori de pe dealurile Tescanilor, care i‑a fost dusă de Andrei Pleșu și de Horia Patapievici. De fapt, îmi dau seama retrospectiv, l‑am descoperit cu adevărat prin arhiva sa, încredințată împreună cu biblioteca personală Colegiului Noua Europă, fondat de profesorul Andrei Pleșu în 1994. N‑am făcut parte din cercul celor mai apropiați interlocutori ai părintelui. De altfel, seria întrevederilor a durat mai puțin de doi ani, însă am avut marele privilegiu de a fi putut lucra în arhiva sa și de a consulta o parte din cărțile care i‑au aparţinut. Așa am publicat, în 2004, la editura Anastasia, volumul cuprinzând traducerea textelor și a notațiilor sale din perioada în care fusese reprezentant al Patriarhului Athenagoras la Conciliul Vatican II. De atunci am revenit constant asupra scrierilor sale, care, de regulă, nu se dezvăluie deplin la o primă lectură. Apoi am realizat că prezența sa prin ceea ce a scris a avut un rol formator și m‑a călăuzit discret în mai multe etape ale vieții. Deși întâlnirea noastră a avut o dominantă intelectuală, părintele a devenit cu timpul, după trecerea la Domnul, o prezență cu o reverberație spirituală pe care atunci nu o bănuiam. Întâlnirea promisă a sădit o sămânță...

Dacă privim la viața părintelui André Scrima observăm o riguroasă împletire între vocația monahală și deschiderea spre universal, spre universul credinței și al cunoaș-terii. Cum l‑ați descrie din punct de vedere duhovnicesc pe părintele Scrima? 

B. T.‑C.: Cine dorește să‑i vadă profilul spiritual trebuie să citească Timpul Rugului Aprins (volum îngrijit de doamna Anca Manolescu) și Comentariul la Ioan, care se află acum tradus în română și în franceză. În prima carte, singura antumă, avem o autobiografie duhovnicească sub forma unei rafinate interpretări a scrisorii părintelui Ioan cel Străin. Andrei Scrima nu ar fi fost cel de care a auzit atât de multă lume fără această întâlnire fondatoare. Convertirea sa radicală, care a luat forma îmbrăcării hainei monahale în anii cei mai teribili ai perse-cuției comuniste, a fost efectul întâlnirii cu tradiția vie, întruchipată de un părinte duhovnicesc venit de la Mănăstirea Optina. Această experiență a ortodoxiei, a binecuvântării reale și eficace a unui părinte purtător al rugăciunii inimii, a constituit, cred, nucleul vieții părintelui Scrima, sursa de inspirație și de prospețime, indiferent de lumile în care s‑a aflat. Mai mult, a fost o întâlnire cu un părinte „străin”, pribeag, aflat pe cale pentru a răsădi în alții ceea ce el însuși primise. Or, condiția prin excelență a părintelui Scrima a fost aceea de a fi pe cale, „singur și străin”, după cum se ruga să fie încă din tinerețe. Dar nu într‑o peregrinare fără direcție, ci într‑o permanentă receptivitate față de imprevizibilul voii lui Dumnezeu. A fi printre oameni în exil și totuși pe cale, aceasta ar fi, cred, formula spirituală a părintelui Scrima. În Comentariul la Ioan îl vedem fiind el însuși maestru spiritual, călăuzindu‑i pe monahii de la Deir‑el‑Harf (în Liban) spre întâlnirea cu Hristos prezent în Evanghelie. Nu este un curs de exegeză, ci un parcurs „față‑că-tre‑față” cu textul Scripturii, o comuniune în Duhul care mărturisește despre Hristos și face cu putință înțelegerea cuvintelor despre El. Părintele e ca o călăuză transparentă pentru acest itinerariu lăuntric.

Teologii bibliști au ca referință Comentariul la Evanghelia după Ioan al părintelui Scrima. O carte care propune nu doar teologilor, ci și celor care‑L caută pe Hristos prin interpretare, un drum spre Cuvânt (Logos). Cum l‑ați defini din punct de vedere teologic pe părintele André Scrima? 

B. T.‑C.: Doamna Anca Vasiliu ne‑a spus că, atunci când era solicitat să scrie, părintele răspundea că nu este „teolog, ci monah”. Dincolo de butadă, se cuvine să înțelegem de aici centralitatea vieții monahale, a experienței spirituale în reflecția teologică pe care părintele Scrima a dezvoltat‑o, precumpănitor în manieră orală, de‑a lungul a peste patruzeci de ani. Referința sa constantă era la „teologal”, adică la experiența vie a relației cu Dumnezeu, care cuprinde întreaga făptură, minte, inimă și trup, și abia apoi vorbea despre registrul „teologic”. În toate acestea era în deplină fidelitate față de învăță-tura ortodoxă din toate timpurile. E limpede că a intrat în teologie prin renașterea filocalică reprezentată în țară de teologia părintelui Stăniloae. Antropologia apofatică, tema licenței sale din anii ’50, paternitatea duhovnicească, teologia Sfinților Maxim Mărturisitorul și Grigorie Palama, toate au fost deprinse în acel mediu fertil al mișcării Rugului Aprins și al publicării Filocaliei, la care s‑au adăugat lecturile la zi din teologia occidentală, după cum reiese dintr‑o amplă succesiune de recenzii pe care le‑a publicat în revista Ortodoxia, în 1955. De‑a lungul timpului, două au fost marile sale linii de reflecție teologică: dialogul între Biserica Ortodoxă și cea Catolică – în care l‑a reprezentat pe Patriarhul Athenagoras cu un „esprit de finesse” și cu o eficacitate admirabile – și teologia pluralismului religios din perspectiva centralității hristice, teritoriu foarte delicat, în care puțini ortodocși s‑au lansat, iar Andrei Scrima a fost printre primii. Receptivitatea sa față de „celălalt”, capacitatea de a‑l înțelege înainte de a‑și formula propria poziție, cu alte cuvinte caracterul dialogic și, am putea supune, ospitalier față de alte tradiții religioase îi definesc demersul, dar mai întâi de toate căutarea, condiția spirituală, stabilitas in peregrinatione. Dacă, la noi, Stăniloae este teologul neopatristic prin excelență, Scrima este chipul dialogal al acestei teologii.

Ce pot învăța un monah și un mirean din scrierile și din gândirea părintelui Scrima? 

B. T.‑C.: Aș spune mai întâi ceea ce poate deprinde un mirean de la părintele Scrima: reciproca potențare a aspirației pentru cunoaștere și a vieții duhovnicești, exigența față de sine, deschiderea față de ceilalți, o deschidere „centrată”, cum îi plăcea să spună, vocația prieteniei spirituale, un anume fel de a fi acasă pretutindeni și de a ne înscrie în același timp viața în orizontul Duhului, care ne călăuzește pe căile imprevizibile ale Providenței. Un monah ar putea fi sensibil, cred, la experiența paternității spirituale din viața părintelui, la roadele sale în condiții de itineranță, atât de diferite față de cele ale unei statornicii îndătinate, care îşi are şi ea rostul său. Neapărat trebuie recitită scrisoarea trimisă din India părintelui Benedict Ghiuș. Iată ce scria tânărul monah Andrei Scrima: „Ești pe cale numai atunci când călătoria din afară se întretaie cu itinerariul lăuntric în tot atâtea semne de cruce; întâietatea nu mai aparține atunci unui drum sau celuilalt, ci Celui care le îmbrățișează prin semnele prezenței sale și le creează prin această îmbrățișare; iată că, într‑adevăr, calea este Dumnezeul cel Viu și în afară de El călătoria este iluzie și divertisment.”.

Care este lecția pe care ne‑o oferă monahul André Scrima prin viața sa?

B. T.‑C.: Fidelitatea creatoare. Fidelitate față de tradiția autentică a Bisericii și receptivitate față de chemarea lui Dumnezeu de a‑l sluji în moduri și circumstanțe neprevăzute, noi, pe căi nebătătorite, în întâlnirea cu ceilalți. Fidelitatea nu este statică, ci dinamică, şi respiră unde Duhul voiește, înnoind și restaurând deopotrivă.