Prin acest cuvânt Domnul ne face să ne cercetăm pe noi înșine în credința noastră și în ființa noastră cea mai adâncă cu privire la relația noastră cu Dumnezeu și cu noi înșine. Apoi mai spune:

„Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Mt 17, 20).

Ce folos ar fi ca, după ce Dumnezeu a pus pe pământ atâtea splendori, să le aruncăm în mare, să le distrugem? Ar fi absurd. Munții care se înalță zi după zi între oameni, pe aceștia ar trebui să-i aruncăm în mare, să-i facem să dispară. Acești munți sunt tot ce adunăm în inimile noastre, pizma, judecata, ura, mândria, prejudecățile, relele doriri, gândurile rele, dar și caracterele și faptele noastre și multe alte lucruri. Toate aceste piedici se strecoară în noi puțin câte puțin și dacă nu le respingem, dacă nu le ștergem în fiecare zi cu ajutorul harului Sfântului Duh, se înalță ca un munte care ne desparte. Și atunci între noi nu se mai poate țese nicio în-țelegere, căci munții ne fac să nu ne mai vedem unii pe alții, să nu ne mai identificăm unii pe alții în adevărul nostru de credință și de relație cu Dumnezeu, ci mai degrabă după ceea ce am ajuns să adunăm, subiectiv, în inimile noastre, devenite munți de neputință.

Domnul ne cheamă să credem că în orice clipă acești munți care ne despart pot fi surpați. Dar când sunt prea înalți inima noastră începe să se tulbure și nu mai putem crede. Atunci se produc rupturi care se vor dovedi iremediabile, de nevindecat.

După cum în organismul nostru acumularea a tot ceea ce strângem în noi – grăsimi, toxine, prin hrană, prin băutură, și mai recent prin stres – provoacă rupturi iremediabile, ne înfundă arterele, venele, provoacă infarcturi și tot felul de rele, tot așa se produc rupturile și între noi, oamenii. Și aici doar Domnul poate interveni prin iertarea Sa, pe care ne cheamă și pe noi să o dăm fără de măsură celorlalți și nouă înșine. „Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: «Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?» – Zis-a lui Iisus: «Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte.»” (Mt 18, 21-22)

El ne pune la încercare: aveți credință? Aveți în voi puțina credință care v-ar îngădui să mutați acești munți? Nu este așa, căci poate astăzi îi mutăm, însă mâine îi punem la loc. Da, eu i-am azvârlit, dar uite, celălalt nu s-a schimbat… Nu se mai poate! Nu mai pot să suport, s-a terminat, pentru mine celălalt e așa și nu altfel! Însă nu știu că la rândul meu și eu sunt la fel pentru celălalt, și la rândul lui celălalt, pentru care sunt la fel, este la fel pentru al treilea, și așa se formează un lanț întreg, în care numai credința poate să săvârșească vindecarea acestor legături între ființele omenești. Credința în faptul că Dumnezeu îl schimbă pe celălalt, ca și credința că Dumnezeu mă schimbă și pe mine, căci „a insista ca ceilalți să se facă buni nu este decât un fel de a ne pune pe noi în evidență”,subliniază Sfântul Porfirie. „De fapt, noi ar trebui să ne facem buni, însă cum asta nu e cu putință, cerem acest lucru de la ceilalți și o facem cu insistență. Astfel, în vreme ce totul poate fi reparat prin rugăciune, ne supărăm, ne ieșim din minți, și îi acuzăm pe ceilalți.”¹ Iar Sfântul Dorotei scrie: „Cei care vor să se mântuiască nu bagă de seamă relele aproapelui, ci întotdeauna pe ale lor înșile, și așa înaintează. Așa era călugărul care, văzând pe fratele său păcătuind, zicea tânguindu-se: Vai mie! Astăzi el, și cu siguranță, mâine, eu! […]Vedeți lumina acestui suflet dumnezeiesc. Nu numai că a putut să se abțină de a judeca pe aproapele, ci s-a socotit pe sine mai prejos decât el.”².

În toate acestea, postul și rugăciunea ne vin în ajutor. Într-adevăr, în post și în rugăciune – și mai ales în rugăciune – ne dăm seama că suntem ca și ceilalți. Mi se descoperă dintr-o dată, ca prin minune, că sunt asemenea cu cel pe care-l văd, îl judec și îl osândesc adeseori. „De ce să nu iert pe aproapele, când eu însumi sunt plin de păcate?”, se întreabă Părintele Dumitru Stăniloae.³ Și atunci îmi este mult mai ușor să scap de tot ce am adunat. Căci Domnul spune: „de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.” (Mt 6, 14-15).„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.” (Mt 7, 7-8). Ce să cerem mai mult?

Adesea ne așteptăm să atingem ținta de la prima încercare. Însă Dumnezeu nu răspunde întotdeauna la rugăciunile noastre, pentru că uneori sunt rele! Doamne, pedepsește-l, că uite ce rău mi-a făcut! Și ajungem să adunăm în inima noastră atâtea pricini împotriva fratelui nostru, și ne petrecem timpul adunându-le într-o dare de seamă care se numește răzbunare. Or aceste pricini ridică munți între noi. Și astfel îngrămădim munți de pricini pe care nicio credință fierbinte nu îi mai poate muta. Atunci avem nevoie de credința că Hristos poate să ierte, să șteargă, și nu numai în celălalt! Nu-l va schimba pe celălalt și nici caracterul lui, dar mă poate schimba pe mine, căci scopul final al oricărei relații omenești pe acest pământ este a dori binele aproapelui, a dori mântuirea lui, după cum o dorim pe a noastră, căci „iubirea nu îngăduie pierderea celui iubit. Putem merge până la nedreptate pentru a acoperi păcatul cuiva pe care-l iubim, pentru că nu vrem ca această persoană să suporte consecințele faptelor sale. Dorim mai degrabă pocăința ei, întoarcerea ei.”⁴.

Să nu ne înlănțuim inima, să nu o supunem la nimic, chiar dacă acest lucru ne este foarte greu și delicat, chiar dacă suntem foarte greu loviți în viața noastră de zi cu zi, în relațiile noastre, dacă suntem răniți, trădați – căci ne trădăm foarte ușor unii pe alții. Știm ce este trădarea. Ea constă în a merge la cineva și a-i vorbi de o a treia persoană care nu este de față. Aceasta este trădarea. De ce putem numi acest lucru trădare? Pentru că este posibil să fim conștienți de faptele rele ale cuiva, văzute de noi înșine sau auzite de la alții; iar când le descopăr unei a treia persoane deja am trădat-o pe cea care nu este prezentă și pe care ar fi trebuit să o iert. În orice situație în care vorbim de o persoană care nu este prezentă, dacă nu o vorbim de bine, am trădat-o, și o judecăm dinaintea oamenilor, dar și dinaintea lui Dumnezeu. Fiind absentă, ea nu se poate apăra, și atunci putem minți sau ignora intenția persoanei. Astfel, Sfântul Maxim ne îndeamnă: „Nu deschide urechea ta la ceea ce spune limba bârfitorului, iar limba ta să nu vorbească la urechea celui căruia îi place să zică rele. Nu căuta plăcere vorbind împotriva aproapelui tău, nici ascultând la cele ce se spun împotriva lui, pentru a nu cădea de la dragostea dumnezeiască și a nu fi găsit străin de viața cea veșnică.”⁵.

Dacă noi, creștinii, ne-am obișnuit să nu osândim sau să judecăm pe ceilalți, tribunalele nu ar avea atâta succes, judecătorii nu ar avea atâtea putere și această lume nu ar fi atât de nedreaptă, căci niciodată răul nu ar merge mai departe, nici vederea răului la aproapele nostru. Vedem astăzi la nivel mediatic, social, național, chiar universal, ce impact poate avea un cuvânt rău asupra cuiva și cum aceasta poate distruge o persoană, un popor sau chiar popoare întregi. Dar să nu mergem până acolo, să rămânem la relația imediată care cutremură atât de adânc viața noastră de zi cu zi, viața noastră de familie, viața noastră comunitară: suntem cu toții încercuiți de acest virus al judecății fratelui nostru.

Vedeți cum ne apărăm de virus? Câtă publicitate, câtă cerneală s-au scurs în ultima vreme pe ecrane, câte discuții și dezbateri cu privire la acest virus și la felul în care ne putem apăra de el… Însă ceilalți viruși nu interesează pe nimeni. Or, ei ne-au contaminat pe toți: în familiile noastre am fi în stare să ne sfâșiem unii pe alții numai pentru niște intenții, ba chiar mai rău! Ne sfâșiem familiile, pur și simplu, pentru niște impresii, sau uneori pentru motive loiale, dar nu ne mai putem vindeca. Singura posibilitate pentru a ne vindeca este să-l purtăm pe celălalt – care nu a ajuns încă la înțelegerea noastră –, să-l purtăm în inima noastră și să îndurăm tot ce ar putea să ne facă. Este un lucru foarte greu! Dar Sfântul Isaac ne arată drumul: „Când vrei să îndemni pe cineva spre bine, dă odihnă trupului său, apoi cinstește-l cu un cuvânt plin de dragoste. Nimic nu îndeamnă într-atât pe om să-i fie rușine de el însuși și să se îmbunătățească precum a primi de la tine bunătățile trupești și a se vedea cinstit de tine.”⁶.

Așa este în orice grup omenesc: în familie, în obște, la lucru, la mănăstire… Peste tot suntem încercuiți de „noi viruși duhovnicești”, fiind deja infectați. Și iată că Domnul ne pune la încercare: vrei să fii iertat? Iartă! Vrei ca totul să-ți fie șters? Șterge tu mai întâi! Bate, caută, lucrează, strigă la Dumnezeu și te va asculta, până la capăt te va asculta. Este o mare provocare pentru noi, creștinii. Avem impresia că suntem cei mai buni, că nu facem niciodată greșeli, ni se pare că doar celălalt face greșeli și că e pricina tuturor relelor. Întotdeauna e vina celuilalt. „Ce caut judecând pe fratele meu? Atâta timp cât nu-l voi vedea așa cum îl vede Domnul, totul va fi fals. Începeți prin această rugăciune, prin gândul de a fi ascultător, de a nu judeca pe frații voștri. Începeți prin această dorință de a sluji pe ceilalți cu dragoste, ca și Siluan, care cerea în zilele de sărbătoare să servească la trapeză sute de monahi. Era atât de fericit să vadă cât îi iubea Hristos pe acei oameni, pe acei copii ai lui Dumnezeu. Îi slujea cu multă dragoste. Săvârșite în acest duh, lucrările vieții de zi cu zi pot deveni o hrană duhovnicească foarte plăcută. Seara, datorită acestei atitudini de slujire, inima voastră va fi foarte blândă și veți plânge dinaintea lui Dumnezeu pentru greșelile voastre, pentru propria voastră lipsă de iubire.”⁷

Ar fi bine să căutăm fiecare dintre noi să devenim niște „munți de pace și de iubire” pentru cei apropiați, pentru a reuși să mutăm prin credința noastră munții care împiedică vederea Domnului Răstignit pentru noi, pe care trebuie să-L urmăm întru toate. O istorisire monastică vorbește despre un „pustnic înțelept care dorea să locuiască în Kellia și nu găsea o chilie. Deci era în acel loc un bătrân care avea o chilie la o parte, unde sălășluia. Acela l-a chemat și i-a spus: «Vino să locuiești aici câtă vreme nu vei găsi chilie.». Apoi a plecat. Au venit oameni să vadă pe pustnic cum s-ar fi dus la un străin ca să se folosească, iar el îi primea. Bătrânul care îi dăduse chilia a început a-l pizmui și a spune rele despre el: «Eu, zicea, am trăit aici mulți ani în mare nevoință și nimeni nu vine la mine. Acela nu este aici decât de câteva zile și câți vin la el!» Și a zis ucenicului său: «Du-te și spune-i: depărtează-te de aici căci am trebuință de chilie.». Ucenicul s-a dus și i-a zis: «Bătrânul meu te întreabă ce mai faci.». Pustnicul i-a răspuns: «Să se roage pentru mine, că mă doare stomacul.». Întorcându-se fratele, a spus bătrânului: «Acela a spus: am găsit o chilie și voi pleca.». După două zile, bătrânul l-a trimis din nou: «Dacă nu pleci, vin cu un toiag și te alung.». Ajuns la pustnic, fratele îi spune: «Bătrânul meu a aflat că ești bolnav. Se necăjește mult și m-a trimis să văd ce mai faci.». Celălalt i-a spus: «Spune-i că sunt mai bine, pentru rugăciunile lui.». Atunci ucenicul a mers să spună bătrânului: «Așteaptă până duminică și voi pleca, cu voia lui Dumnezeu.». Duminica a sosit, iar pustnicul nu pleca. Bătrânul a luat un toiag și a pornit să-l bată și să-l alunge. Ucenicul i-a spus: «Plec mai înainte, de teamă să nu-l găsească niște frați acolo și să se tulbure.». Deci a plecat alergând și a zis pustnicului: «Bătrânul meu vine să te mângâie și să te ia în chilia sa.». Auzind dragostea bătrânului, pustnicul a ieșit în întâmpinarea lui, și făcându-i metanie de departe, i-a spus: «Vin eu către sfinția ta, Părinte, nu te obosi.». Atunci Dumnezeu, care vedea lucrarea tânărului călugăr, a înmuiat inima părintelui său, care a aruncat toiagul și a alergat să îmbrățișeze pe pustnic. Deci l-a îmbrățișat și l-a luat în chilia sa ca și cum nu ar fi zis nimic. Și a zis bătrânul ucenicului: «Nu i-ai zis nimic din ce ți-am spus?» «Nu», a răspuns acela. Bătrânul a tresăltat de fericire. A înțeles că toate acestea erau din pizma vrăjmașului și a lăsat pe pustnic în pace. Apoi a căzut la picioarele ucenicului și i-a spus: «Tu ești părintele meu, iar eu ucenicul tău, căci sufletele noastre, ale amândurora, s-au mântuit prin lucrarea ta.»”⁸. Tot ce putea să ridice un munte între cei doi bătrâni a fost ocolit de înțelepciunea celui de-al treilea.

Să fim atenți la relația cu aproapele nostru, căci este mântuitoare. „Păzește-te să nesocotești pierderea iubirii duhovnicești”, ne spune Sfântul Maxim, „căci pentru oameni nu este altă cale de mântuire.”⁹ Fără fratele nostru, nu este mântuire.

† Mitropolitul Iosif