Lacrimile omului și Dumnezeul care șterge lacrimi

Marile praznice creștine, în care sunt celebrate evenimetele mântuitoare din viața Mântuitorului, ne transpun în situații de tristețe, precum Sfintele Pătimiri ale Domnului Hristos, ori în stări de bucurie, precum Sfânta Înviere și perioada Cincizecimii. În Sfânta Scriptură întâlnim, de asemenea, lacrimi de durere, lacrimi ale pocăinței și lacrimi ale bucuriei. În textele biblice întâlnim, de asemenea, multe situații în care omul varsă lacrimi. Paradoxul constă în faptul că lacrimile nu îi aparțin [doar] omului, ci chiar Domnului. Episodul învierii din morți a lui Lazăr din Betania ni‑l arată pe Iisus lăcrimând la vestea morţii lui, când a văzut‑o pe Maria, apoi pe iudeii care veniseră acolo plângând (In 11, 32‑35). Dumnezeu însuși lăcrimează pentru omul aflat sub determinismul istoriei și al morții, vărsând lacrimi de iubire (In 11, 36). 

Într‑o omilie la moartea lui Lazăr, Andrè Scrima spunea: „Moartea este în același timp tot ce e mai antiomenesc și tot ce este mai omenesc; un filosof spunea chiar că orice moarte este un asasinat. Omul nu trebuie, nu ar trebui să moară; moartea este o crimă, nu este naturală, ci s‑a furișat ca un hoț, ca un asasin. Omul este făcut pentru slavă, așa cum spune Dumnezeu: «Boala aceasta (a lui Lazăr) nu este spre moarte, ea este pentru slava lui Dumnezeu.». Ea trebuie să‑l glorifice pe Hristos. Moartea este tot ce e mai antiuman, deoarece e ca o năvală a neantului, a tot ce este urât, rău, mincinos, a tot ce este nesfârșit de fals; ultima falsitate a lumii este moartea. Dar, în același timp, moartea e și ceea ce este mai uman, doarece mișcă în noi această emoție extraordinară, care ne face pe toți egali și milostivi. Toți mergem în pământ, acest covor de adevăr, cum spune un mistic musulman, ultimul adăpost al omului.”.

Între lacrimile surorilor lui Lazăr și lacrimile lui Iisus există însă o diferență fundamentală: primele sunt ale omului, și sunt neputincioase în fața morții; celelalte sunt ale Dumnezeului, care prin Întrupare, Cruce și Înviere a biruit moartea, purtându‑l și pe om peste prăpastia morții. De aceea, lacrimile iubirii Domnului nu sunt ca lacrimile neputinței omului, care nu poate ieși singur din universul morții, nu se poate automântui.

Pentru a ieși dintr‑un univers concen-traționar ca acela al morții există o singură soluție, soluția mistică a credinței, spunea Alexander Soljenițân, citat și de Nicolae Steinhardt la începutul Jurnalului Fericirii. Istoria zilelor ultime trăite de umanitate în timpul pandemiei de corona‑virus este marcată de această pecete a morții, care pare să fi transformat lumea într‑un astfel de „univers concentraționar” din care nu există scăpare. Omul istoric, marcat de determinismul lumii, inclusiv cel contemporan, poartă însă dorul de veșnicie, dorul de Dumnezeu, în adâncul ființei lui. 

Trăim într‑o lume care valorifică și prețuiește în toate aspectele modului nostru de viață cunoașterea pozitivă sau ceea ce numim obiectivitate, cunoașterea palpabilă și evidentă pentru toți. Această cunoaștere pozitivă răspunde însă la puţine din întrebările omului, lăsând fără răspuns experiențele noastre din domeniul artei, al dragostei și al tainelor existenței. După cum arăta filosoful și teologul grec Christos Yannaras, un accident sau o boală necruțătoare îl aruncă pe om în haosul întrebărilor fără răspuns, întrebări care nu sunt simple îndoieli ale minții, ci înfrico-șătoare goluri în existența noastră. Aceste experiențe rezumă toate întrebările noastre la un singur cuvânt: Dumnezeu. El rămâne speranța noastră, singura nădejde, El, prin Învierea lui. Învierea lui Hristos este speranța omului credinței.  

Ce se întâmplă cu omul istoric, care se leapădă de Dumnezeu, aflăm dintr‑o altă poveste a lacrimilor. Apostolul Petru, care l‑a văzut pe Hristos în lumină pe Muntele Taborului și a petrecut alături de el trei ani de zile, s‑a lepădat de El în noaptea Sfintelor Sale pătimiri. După cântarea cocoșului, ne spune Sfântul Evanghelist Luca, a ieșit afară și a plâns cu amar (Lc 22, 62). Plânsul lui Petru, care după Înviere a fost reabilitat de Iisus la demnitatea de ucenic, este plânsul tuturor neputin-țelor, al fricilor și al lipsei de sens resimțite de omul care se îndepărtează și îl respinge pe Dumnezeu. Disperarea acestui „plâns cu amar” poate fi umplută doar prin pocăință și smerenie, care vin din conștiința și din experiența că în afara lui Dumnezeu rămânem departe de izvorul vieții veșnice. Petru mărtu-risește acest lucru atunci când, la întrebarea lui Iisus adresată ucenicilor în Capernaum, dacă vor să plece și ei de lângă el, a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” (In 6, 68).

Deși contextul istoric, cultural, religios și politic al lumii se schimbă, marile nevoi ale omului, oricărei culturi sau religii i‑ar aparține, rămân mereu aceleași. Nevoia de a iubi și de a fi iubit, căutarea adevărului, dorința de libertate, nevoia de a da sens și de a afla sens în propria existență, dorul după veșnicie etc. sunt constante ale umanității. Omul se caracterizează, spre deosebire de toate celelalte viețuitoare, prin căutarea unor sensuri mai înalte ale vieții, dincolo de cele legate de supraviețuire. Andrei Pleșu vorbea într‑una din cărțile sale despre „marile întrebări rusești”: care este sensul vieții? Este sufletul nemuritor? Care este de unde‑ul și încotro‑ul existenței noastre? Ce este iubirea? Ce este viața?

Credința creștină în Învierea lui Hristos dă sens tuturor acestor întrebări, mai ales în lumea contemporană, sugrumată de consumerism, de alienare, de angoase și de individualism. Deschizându‑se iubirii lui Dumnezeu și trăind pentru aproapele său, omul este în sensul cel mai înalt om. Creștinismul are forța de a transforma actuala cultură a dreptului într‑o cultură a darului, în care dialogul, reconcilierea, solidaritatea, compasiunea și generozitatea sunt la ele acasă. În fața unei culturi neputincioase în fața morții, creștinismul propo-văduiește o cultură a vieții, a învierii și a destinului veșnic al omului. Asta ne arată Mântuitorul Hristos în noaptea Paștelui. Un Dumnezeu care mai întâi a spălat, din iubire, picioarele umanității, care a suferit scuipatul, biciuirea şi care s‑a lepădat de putere, pentru a pune apoi cruce răului și morții, prin Învierea Sa.

Creștinul primește de Înviere darul dumnezeiesc de a simți și de a trăi faptul că alături de Hristos moartea nu este decât ușa veșniciei. În noaptea de Înviere am fost vindecați de frica de moarte, pentru că moartea a fost biruită. Aceasta ne arată că nimic trecător nu poate hrăni sufletul omenesc veșnic și nemuritor. Adâncul inimii omului poate fi umplut doar de Duhul lui Dumnezeu, care, atunci când sufletul omului este pregătit, îl „îmbrățișează cu o îmbrățișare fără de sfârșit”, ca pe fiul risipitor, iar de atunci încolo pentru acel suflet nu mai există decât pace și bucurie întru Domnul său. Nu îi mai este frică de moarte și de nimic altceva, pentru că se află în „brațele Dumnezeului veșnic”. Aceasta este de fapt condiția naturală a sufletului omenesc, însetat de veșnicie și creat pentru o relație veșnică de iubire.

Astfel, Învierea lui Hristos deschide istoria spre adevăratul său sens: cerul nou și pământul nou, împărăția veșnică a lui Dumnezeu, o împărăție a libertății în fața răului, a păcatului și a morții. Această îm-părăție este singura care nu mai cunoaște lacrimile și plânsul, aşa cum a fost văzută de proorocul Isaia în Duh atunci când a proorocit venirea lui Mesia: „El va înlătura moartea pe vecie! Şi Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele şi ruşinea poporului Său o va îndepărta de pe pământ, căci Domnul a grăit!” (Isaia 25, 8). Sfântul Ioan Evanghelistul a văzut şi el cerul și pământul nou, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându‑se de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, şi a auzit din tron un glas puternic, care zicea: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apoc 21, 3‑4). 

Aceasta este una dintre cele mai frumoase imagini ale lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură, care ni‑L înfățișază ca pe Dumnezeul care șterge lacrimi. Omul, dintotdeauna, dar în special omul modern, are nevoie de acest Dumnezeu al iubirii, de un Dumnezeu care varsă lacrimi pentru om atunci când îl vede învăluit de suferință și de moarte, şi care şterge lacrimile omului, mângâindu‑l pe pământ și în cele din urmă în Noul Ierusalim, unde „moarte nu va mai fi”. În marele lui sfat de dinainte ca toate să fie, Dumnezeu a început o istorie a iubirii cu lumea, posibilă doar în ecuația libertății absolute a oamenilor, chiar și aceea de a‑L nega, pe care o va desăvârși El însuși la masa Lui, în împărăția Lui, în ciuda tuturor lacrimilor și a suferințelor de pe acest pământ.

Pr. prof. dr. Daniel Benga