Duminica iertării
publicat in Cuvântul mitropolitului Serafim pe 1 Martie 2020, 19:27
Duminica de astăzi se numește în calendarul ortodox „Duminica izgonirii lui Adam din rai” dar și „Duminica iertării”. Acum, la începutului Postului Mare, ne aducem aminte de primii oameni, Adam și Eva, care au fost alungați din rai pentru neascultarea de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din „pomul cunoștinței binelui și răului” (Cartea Facerii, capitolul 3). Ispitiți de frumusețea acestui pom, „care era plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit” (versetul 6), și înșelați de diavolul că nu vor muri dacă vor gusta din el, după cum le‑a spus Dumnezeu, primii oameni s‑au înfruptat din rodul pomului oprit. În momentul acela, Adam și Eva au cunoscut prin propria lor experiență binele și răul, adică și‑au dat seama imediat de binele și de fericirea din care au căzut și de răul în care au ajuns. Ei s‑au văzut deodată goi și, rușinați de fapta lor, s‑au ascuns printre ceilalți pomi ai raiului. În loc să‑și recunoască păcatul și să‑și ceară iertare, au dat vina unul pe altul, au dat vina pe șarpele care i‑a ispitit și chiar pe Dumnezeu. La întrebarea lui Dumnezeu: „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți‑am poruncit să nu mănânci?”, Adam îi răspunde: „Femeia pe care mi‑ai dat‑o să fie cu mine, aceea mi‑a dat din pom și am mâncat .”(versetul 12). Cu alte cuvinte, tu ești de vină, Doamne, pentru că mi‑ai dat o femeie care m‑a ispitit. Eva, la rândul ei, îi spune lui Dumnezeu: nu eu sunt de vină, ci „șarpele care m‑a amăgit și eu am mâncat.” (versetul 13).
Nerecunoașterea păcatului propriu și aruncare a vinii pe ceilalți, ba chiar pe Dumnezeu, o moștenim cu toții de la protopărinții noștrii Adam și Eva. Dacă Adam și Eva și‑ar fi cerut iertare pentru păcatul lor, Dumnezeu i‑ar fi iertat, iar soarta lor și a urmașilor lor, până la sfârșitul lumii, ar fi fost cu totul alta. Datorită lipsei lor de pocăință, Dumnezeu îi alungă din rai, însă le făgăduiește un izbăvitor, care va zdrobi capul șarpelui (versetul 15). Acesta este Mântuitorul Iisus Hristos, Care prin Patima Sa, prin Moartea și Învierea Sa a distrus puterea diavolului și i‑a scos din iad pe Adam și pe Eva și pe toți urmașii lor adormiți întru credință. Este important de reținut că, după căderea primilor oameni în păcat, Dumnezeu îl blesteamă pe diavolul care i‑a ispitit, dar nu‑i blesteamă pe oamenii care au păcătuit. Dumnezeu nu-i blesteamă niciodată pe oameni, ci îi binecuvântează și așteptă până la moarte pocăința fiecăruia.
Istoria primilor oameni este și istoria noastră, a fiecăruia. Fiecare din noi îi moștenim pe protopărinții noștri Adam și Eva, cu părțile lor pozitive, dar și cu părțile lor negative. Așa precum primul om a fost făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, tot așa purtăm și noi în ființa noastră lăuntrică chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică pe Dumnezeu Însuși. De aceea omul tinde în mod natural spre Dumnezeu, Prototipul său, și nu are liniște până nu‑L găsește. „Neliniștit este sufletul meu până nu se va odihni întru Tine, Doamne”, a zis Fericitul Augustin. Numai omul care și‑a denaturat cu totul firea, prin păcat, nu‑l mai caută pe Dumnezeu, încalcă poruncile Lui, nu se roagă și trăiește indiferent „ca un fără de Dumnezeu”. Aceștia sunt cei mai nefericiți oameni!
Înclinarea spre păcat, spre neascultarea de Dumnezeu, spre lăcomie și spre orice rău pe care‑l săvârșim în viață o moștenim tot de la primii oameni, dar și de la urmașii lor. Fiecare om este o sinteză a întregii omeniri, de la Adam până la părinții din care se naște. Îi moștenim deci pe toți, însă mai cu seamă pe bunicii și pe părinții noștri, atât în cele bune, cât și în cele rele. Copiii sunt icoana părinților! Totuși, înclinațiile (rele)moștenite nu sunt o fatalitate. Dacă suntem credincioși, ne luptăm cu ele și, încetul cu încetul, cu ajutorul lui Dumnezeu, le biruim. Astfel, răul moștenit se transformă în bine, iar Dumnezeu ne răsplătește lupta prin pacea și bucuria inimii, iar la sfârșit cu fericirea veșnică. Viața are întotdeauna un sens pozitiv, pe care nu trebuie să‑l uităm nici în cele mai grele încercări prin care trecem. Cu credință neclintită, cu rugăciune din inimă și cu ajutorul lui Dumnezeu, toate relele se pot preface în bine. Dacă‑L avem pe Dumnezeu mereu în suflet, nimic nu ne poate vătăma. Fără Dumnezeu însă suntem foarte vulnerabili; păcatul și consecințele lui ne vor chinui mereu sufletul și trupul. Scăparea este deci numai la Dumnezeu.
Acum, la începutul Postului Mare, meditând la viața primilor oameni alungați din rai, să hotărâm în inima noastră să nu le urmăm exemplul de neascultare, ci, dimpotrivă, să rămânem ascultători față de poruncile lui Dumnezeu, care ne sunt date ca să ne păzească de ceea ce vatămă sufletul și trupul. Dumnezeu ne cere mai cu seamă să ne iubim unii pe alții, pentru că numai dragostea ne aduce pace și bucurie în suflet. Nu putem fi sănătoși și fericiți dacă nu ne iubim unii pe alții, dacă nu îi iubim chiar și pe vrăjmașii noștri. Dragostea curată care vine de la Dumnezeu, prin ascultarea de El, este leacul care ne vindecă sufletul și trupul de orice neputință. În acest Post, fiecare este chemat să se înfrâneze, după putință, de la mâncare și băutură, de la plăcerile lumești și mai cu seamă de la păcat. Totodată, Dumnezeu ne cheamă să ne descărcăm conștiința în Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii păcatelor, să ne rugăm mai mult și să facem cât mai mult bine semenilor noștri aflați în nevoi. Numai prin post și rugăciune și prin săvârșirea binelui sufletul ni se umple de pace și de bucurie, răsplată a ostenelilor noastre.
Să ne cerem iertare unii de la alții pentru ca postul nostru să fie bine primit de Dumnezeu. Primul care vă cere iertare sunt eu, Părintele vostru sufletesc!
Bunul Dumnezeu să ne ierte pe toți și să ne ajute să purtăm crucea Fiului Său în Postul acesta și în toate zilele vieții noastre, pentru a ne putea bucura de Învierea Lui!
† Mitropolitul Serafim