Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
La templu, Pruncul Mântuitor Iisus Hristos a fost întâmpinat de dreptul Simeon. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, a fost primit în brațe de un om – și ţinându‑L în braţe slujitorul serviciului divin a primit dezlegarea de a‑și încheia viața pământească. Aici este o taină: de fapt, cine pe cine întâmpină și binecuvântează? Pe de o parte, dreptul Simeon Îl primește pe Domnul nu altundeva decât în Casa Lui; pe de altă parte, Hristos Pruncul îl miluiește pe bătrân cu odihna veşnică. Ambii se binecuvântează: bătrânul în cuvânt, Domnul prin prezența Sa în brațele dreptului. Vom vorbi, deci, în cuvântul de faţă, despre întâmpinare.
MELCHISEDEC ÎL ÎNTÂMPINĂ PE DREPTUL AVRAAM, IAR CORNELIU PE SFÂNTUL APOSTOL PETRU
„Întâmpinările” biblice împletesc ambele sensuri ale găzduirii, pe cel firesc, dar și pe cel duhovnicesc, căci ospitalitatea este o faptă de mare valoare. Exemplul clasic se găsește în Epistola către Evrei, unde ni se spune că „Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, l‑a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor, și l‑a binecuvântat” (7, 1). Textul citat este din Facerea (14, 18‑20)1; autorul, inspirat, spune că Melchisedec i‑a adus lui Avraam pâine și vin și l‑a binecuvântat.
Un alt text care are drept temă întâmpinarea se află în Faptele Apostolilor, unde, atunci „când a fost să intre Petru, Corneliu, întâmpinându‑l, i s‑a închinat, căzând la picioarele lui” (10, 25).
Remarcăm în cele două citate de mai sus că cel ce întâmpină este gazda, care se va ocupa și de hrana oaspeților. În cazul lui Melchisedec, gazda îl ospătează pe Avraam, dar îl și binecuvântează. Astfel, regele Salemului devine prototipul sau icoana Mântuitorului Iisus Hristos, care își dăruiește în fiecare Liturghie viața pentru credincioșii Săi.
În mod firesc, deci, atunci când ni se ivește prilejul de a primi sau de a ieși în întâmpinarea unui om avem șansa de a ne arăta bunătatea și mărinimia inimii. Mai ales astăzi: pentru că mulți oameni sunt fără adăpost sau nu au hrana zilnică, primirea lor în biserică sau într‑un loc special amenajat înseamnă a‑l hrăni pe cel flămând2 și a‑i da un pat călătorului, pentru ca, într‑un final, din rugăciunea lor de mulțumire către Dumnezeu noi să fim cei ce primim binecuvântare. Mare este virtutea dragostei care se întruchipează în astfel de fapte bune pentru străinii lumii. De altfel, ar putea spune cineva că este veșnic? Sau că nu suntem pelerini spre Ierusalimul cel ceresc?
DREPTUL SIMEON ÎL ÎNTÂMPINĂ PE DOMNUL
Evanghelistul Luca spune că Simeon „L‑a primit (pe Iisus) în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu” (2, 28). În acest caz, primirea copiilor înseamnă primirea lui Dumnezeu: „Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește.” (Mat. 18, 5). În același timp, gesturile necugetate, vorbele și orice atitudine care zdruncină credința celor încă nemurdăriți de păcate și de viclenii atrag după sine una din cele mai mari pedepse: „Iar cine va sminti pe unul dintr‑aceștia mici care cred în Mine, mai bine i‑ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării.” (Mat. 18, 6).
De la Întâmpinarea Domnului a rămas tradiția ca fiecare prunc de 40 de zile să fie adus la biserică de părinții săi sufletești și trupești pentru a i se face începutul intrării în Casa lui Dumnezeu și închinarea la sfintele icoane. Cu alte cuvinte, copilul se înbisericește. Dacă e băiat, este introdus în Sfântul altar și e atins de cele patru colțuri ale sfintei mese; iar dacă e fată, este închinată doar la icoanele catapetesmei. Acum are loc prima înfățișare a noii ființe în biserică. Este ceva înălțător ca părinții să‑și vadă copilul închinat sau afierosit lui Dumnezeu, care, de altfel, i l‑au dăruit. După atingerea de sfintele icoane, gest de cinstire pe care noul creștin I‑o dă lui Dumnezeu și sfinților Săi, preotul așează pruncul înaintea ușilor împărătești. Băieții sunt lăsați dinaintea icoanei Mântuitorului, iar fetele dinaintea icoanei Maicii Domnului, iar cei care‑i ridică, nașii sau părinții, fac închinăciuni şi metanii și își iau odrasla ca din mâinile lui Dumnezeu, căci Domnul este dătătorul vieții.3
Există pe lume un alt cult sau o altă „adunare”, în afară de Biserica Răsăriteană, care să fi dezvoltat o tradiție mai frumoasă și mai plină de semnificații în legătură cu înbisericirea?
CÂND INTRĂM ÎN BISERICĂ SUNTEM ÎNTÂMPINAȚI DE DOMNUL
Pe măsură ce creşte, cu fiecare Liturghie, omul dobândeşte conştiinţa şi trăirea legăturii lui cu Dumnezeu. De aceea, în momentele de meditație duhovnicească, uneori după ce a căzut în păcat4, creștinul, venindu‑și în fire, bagă de seamă ce mare lucru este faptul că, intrând în biserică, Îl găseşte pe același Domn și Dumnezeu la fel de bun și milostiv ca în zorii existenței lui, când era doar un prunc ce gângurea în brațele părintelui său. Același Tată iubitor și aceleași brațe larg deschise ale Crucii Fiului sunt gata să ne odihnească sufletește pe fiecare dintre noi, cei sleiți de puterile duhovnicești.
În partea de început a Triodului dăm peste o frumoasă pildă în care ni se povestește despre fiul cel mai tânăr al unui părinte (fiul risipitor), fiu care, după ce mult a rătăcit, se întoarce acasă, iar tatăl îl întâmpină plin de milă (Luca 15).
O a doua etapă a vieții duhovnicești, după perioada copilăriei harului, este aceea a separării pedagogice de Dumnezeu. E ca și cum un părinte i‑ar spune copilului său: ca să înveţi să mergi, te‑am sprijinit, a venit însă timpul să exersezi singur; dar eu voi fi cu un pas în urma ta. Iată un comentariu la slujba slujbelor, Liturghia: „Atunci când Îi aducem și Îi oferim lui Dumnezeu, la Sfânta Liturghie, tot ce avem noi mai bun, îndeosebi credincioșia noastră în perioada retragerii harului Său, primim viață, propria Lui Viață. Numai Viața Lui ne poate sprijini de‑a lungul acestei perioade de părăsire și de pustiire duhovnicească pe care o resimțim ca pe un vid ontologic. Numai Dumnezeu ne ajută să supraviețuim și să rămânem neclintiți atunci când moartea ne amenință din toate părțile.”5.
SĂ‑I PRIMIM PE CEI STRĂINI, CĂCI ȘI NOI AM FOST PRIMIȚI DE ALȚII
Dar noi Îl întâmpinăm vreodată pe Domnul? Îi ieșim vreodată înainte? Nouă, celor de azi, ne rămân la îndemână săracii și călătorii, în care Hristos este prezent. Scriptura notează o mulţime de astfel de fapte, iată: „(...) inima lui (Tit) este și mai mult la voi, aducându‑și aminte de ascultarea voastră a tuturor, cum l‑ați primit cu frică și cu cutremur.” (2 Cor. 7, 15); „Am de toate și am și de prisos; m‑am îndestulat primind de la Epafrodit cele ce mi‑ați trimis, miros cu bună mireasmă, jertfă primită, bineplăcută lui Dumnezeu.” (Flp. 4, 18). Calendarul Bisericii consemnează sfinți care au lucrat îndeosebi această virtute, de pildă Sfântul Samson, care se prăznuiește pe 27 iunie și care a trecut la odihnă în anul 530.
De dorit ar fi să fim înțelepți și să înţelegem că dacă nu îl primim pe străin pierdem ocazia de a‑L primi pe Domnul, care, atunci când I s‑a refuzat prezența, cum s‑a întâmplat în ținutul Gadarei (Mat. 8, 34), nu a avut reacția răzbunării văzând cum gadarenii Îi preferă Lui Dumnezeu bunurile lumii. „Și dacă într‑un loc nu vă vor primi pe voi, nici nu vă vor asculta, ieșind de acolo, scuturați praful de sub picioarele voastre, spre mărturie lor.” (Marcu 6, 11).
Ajutorul dat celor nevoiași este una din căile autentice de plinire a celor două mari porunci în care se cuprind Legea și Proorocii. Însoțirea săracilor în necazul lor rămâne fapta de căpetenie a dragostei, de aceea cine lucrează la fapta aceasta imită viețile primilor creștini.
Din toate cele de mai sus se vede limpede că întâmpinarea ţine de ieșirea unui om înaintea altui om. De obicei, persoana cea mai în vârstă sau cea care întruchipează Tradiția iese înainte, face primul pas și deschide dialogul; totul se petrece după un moment de nevedere față către față, iar momentul este unul încărcat de emoție. După nașterea în cristelniță, creștinul ar fi bine să‑şi înţeleagă vocația de a păstra și dezvolta în tot adâncul lui comuniunea cu Domnul, să‑şi ducă viața întreagă în credință, dragoste și nădejde până în clipa întâlnirii „life” (paradoxală exprimare!) cu Cel ce a făcut legământ atunci când s‑a lepădat de rău și s‑a unit cu Hristos. Să stăm şi să ne gândim îndelung, tineri și maturi, la rolul nostru în familie, pentru că noi suntem cei ce întâmpinăm (după cum Hristos le‑a întâmpinat pe mironosițe în ziua Învierii), deci să ne gândim la ce anume transmitem, prin ce fel de gesturi şi aşa mai departe. Dar mai ales cum va fi la întâmpinarea cea mare, din urmă, când vom da ochii cu lumea de dincolo...
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team