Avva Isaia. Despre bucuria făcută sufletului care voieÅŸte să slujească lui Dumnezeu (II)

Nejudecarea aproapelui este un zid ridicat întru cunoÅŸtinÅ£ă faÅ£ă de cei ce ne războiesc, iar judecarea lui dărâmă zidul întru necunoÅŸtinÅ£ă. Îngrijirea de limbă face vădit pe om că este făptuitor, iar needucarea limbii înseamnă că nu are înlăuntrul său virtutea. Mila naÅŸte trecerea cu vederea prin cunoÅŸtinÅ£a greÅŸelilor altora ÅŸi conduce la iubire, iar lipsa de milă înseamnă că nu este în acel om virtutea. Iubirea naÅŸte curăÅ£ia, împrăÅŸtierea naÅŸte patimile, iar uscăciunea (scleroza) inimii naÅŸte mânia. NevoinÅ£a sufletului constă în a urî împrăÅŸtierea, iar a trupului constă în sărăcie. Căderea sufletului se arată în iubirea împrăÅŸtierii, iar îndreptarea lui în liniÅŸtea (isihia) unită cu cunoÅŸtinÅ£a. Somnul pe săturate este o tulburare a trupului, iar privegherea cu măsură este mântuirea inimii. Somnul mult îngroaÅŸă inima, iar privegherea cu măsură o subție. Dar bine este a dormi în tăcere și întru cunoÅŸtinÅ£ă decât a priveghea întru deÅŸertăciune. Plânsul fără tulburare alungă toate relele. Nejignirea conÅŸtiinÅ£ei aproapelui naÅŸte smerita cugetare. Slava de la oameni naÅŸte pe încetul mândria. Iubirea lărgirii alungă cunoÅŸtinÅ£a, iar înfrânarea pântecelui smereÅŸte patimile. Pofta mâncărilor plăcute le trezeÅŸte pe acestea cu uÅŸurinÅ£ă. Împodobirea trupului este o catastrofă a sufletului, iar îngrijirea lui după frica lui Dumnezeu este bună.

Cugetarea la judecata lui Dumnezeu naÅŸte frica de ea în suflet, iar călcarea în picioare a conÅŸtiinÅ£ei alungă virtuÅ£ile din inimă. Frica de Dumnezeu alungă nepăsarea (lenevia), iar lipsa fricii o întăreÅŸte. Păzirea gurii trezeÅŸte înÅ£elegerea lui Dumnezeu, cînd gura tace întru cunoÅŸtinÅ£ă. Iar poliloghia (multa vorbire) naÅŸte lenea ÅŸi prostia. A renunÅ£a la voia ta în favoarea aproapelui înseamnă că mintea ta vede virtuÅ£ile lui, iar a Å£ine la voia ta faÅ£a de cea a aproapelui arată necunoÅŸtinÅ£a. MeditaÅ£ia însoÅ£ită de frică păzeÅŸte sufletul de patimi, iar rostirea vorbelor lumii îl întunecă, lipsindu‑l de virtuÅ£i. Iubirea materiei tulbură mintea ÅŸi sufletul, iar supunerea le înnoieÅŸte. Când tăcerea nu te opreÅŸte să‑ţi exprimi gândurile te faci vădit ca unul ce cauÅ£i cinstirea lumii și slava urâtă a ei. Iar cel ce îndrăzneÅŸte să‑şi descopere gândurile PărinÅ£ilor lui alungă aceste gânduri de la el. Precum casa ce nu are uÅŸi, nici ferestre, ÅŸarpele ce voieÅŸte poate intra în ea, aÅŸa face cel ce‑şi împlineÅŸte osteneala, dar nu o păzeÅŸte. Precum rugina mănâncă fierul, aÅŸa cinstirea mănâncă inima, dacă te încrezi în ea. Precum buruiana împletită cu viÅ£a nimiceÅŸte rodul ei, aÅŸa slava deÅŸartă nimiceÅŸte osteneala monahului, de se încrede în ea. Înaintea tuturor virtuÅ£ilor este smerita cugetare ÅŸi înaintea tuturor patimilor este lăcomia pântecelui. SfârÅŸitul virtuÅ£ilor este iubirea, iar sfârÅŸitul patimilor stă în a se îndreptăÅ£i pe sine (în a se socoti drept). Precum viermele mâncând lemnul îl nimiceÅŸte, aÅŸa răutatea (păcatul) aflată în inimă întunecă sufletul. Aruncarea sufletului înaintea lui Dumnezeu naÅŸte suportarea ocărilor fără tulburare; ÅŸi lacrimile lui sunt curate de toate cele omeneÅŸti. Dar cel ce nu se critică pe sine nu poate suporta nici mânia (altora). Cel ce‑şi amestecă cuvîntul său cu cele lumeÅŸti îÅŸi tulbură inima ÅŸi o ruÅŸinează, când aceasta se roagă lui Dumnezeu, dar fără să aibă îndrăzneala (deplinei încrederi în El). A iubi lumea ca trebuitoare face sufletul să se întunece, iar a nu vedea nici o trebuinÅ£ă de ea aduce cunoÅŸtinÅ£a. Iubirea ostenelii este ura faÅ£ă de patimi, iar lenea le aduce pe ele fără osteneală.