Să învăţăm limba noastră să exprime meditaţia la Dumnezeu, să grăiască dreptatea şi rugăciunea, ca să ne păzească de minciună, când aceasta va ieşi în întâmpinarea noastră. Să ne curăţim inima şi trupul de pofte, ca să ne mântuim de necurăţie cînd va ieşi în întâmpinarea noastră. Căci toate acestea vor căuta să stăpânească sufletul când va ieşi din trup. Iar virtuţile îi vor ajuta, dacă le-a dobândit. Care înţelept nu va voi să-şi dea sufletul morţii, ca să-l scape de toate acestea? Să ne punem deci toată puterea noastră – şi mare este puterea Domnului nostru Iisus Hristos – ca să ajute smereniei noastre. Căci ştie că (cel pe care îl ajută) este om şi i-a dat lui pocăinţa până la ultima răsuflare. Să-ţi îndreptezi deci gândul spre Dumnezeu, ca să te păzească pe tine. Nu da atenţie nevoii de lume, socotind că este vreo nădejde în ea, ca să te poţi mântui când vei părăsi cele ale lumii şi vei pleca din ea. Iar cele ce le vei face pentru Dumnezeu, acelea le vei afla ca o bună nădejde în ceasul trebuinţei. Urăşte cuvintele lumii, ca inima ta să vadă pe Dumnezeu. Iubeşte să te rogi neîncetat, ca să ţi se lumineze inima. Să nu iubeşti lenea, ca să nu te întristezi când vei ajunge la învierea drepţilor. Păzeşte-ţi limba, ca să ţi se lumineze inima. Să nu iubeşti lenevia şi frica lui Dumnezeu va locui în tine. Transmite acum bogatului lipsit de vedere (această frică), ca să nu fii dispreţuit între sfinţi şi lipsit de bunătăţile lor. Urăşte pofta de mâncări, ca să nu te împiedece Amalic. Nu te grăbi în slujirile tale lui Dumnezeu (în liturghiile tale), ca să nu te mănânce fiarele. Iubeşte pe cei credincioşi, ca să fii miluit prin ei. Doreşte pe sfinţi, ca râvna lor să te mănânce.

Cugetarea la judecata lui Dumnezeu naşte frica de ea în suflet, iar călcarea în picioare a conştiinţei alungă virtuţile din inimă. Frica de Dumnezeu alungă nepăsarea (lenevia), iar lipsa fricii o întăreşte. Păzirea gurii trezeşte înţelegerea lui Dumnezeu, când gura tace întru cunoştinţă. Iar poliloghia (multa vorbire) naşte lenea şi prostia. A renunţa la voia ta în favoarea aproapelui înseamnă că mintea ta vede virtuţile lui, iar a ţine la voia ta faţa de cea a aproapelui arată necunoştinţa. Meditaţia însoţită de frică păzeşte sufletul de patimi, iar rostirea vorbelor lumii îl întunecă, lipsindu-l de virtuţi. Iubirea materiei tulbură mintea şi sufletul¹, iar supunerea le înnoieşte. Când tăcerea nu te opreşte să-ţi exprimi gândurile, te faci vădit ca unul ce cauţi cinstirea lumii și slava urâtă a ei. Iar cel ce îndrăzneşte să-şi descopere gândurile Părinţilor lui alungă aceste gânduri de la el². Precum casa ce nu are uşi, nici ferestre, şarpele ce voieşte poate intra în ea, aşa face cel ce-şi împlineşte osteneala, dar nu o păzeşte. Precum rugina mănâncă fierul, aşa cinstirea mănâncă inima, dacă te încrezi în ea. Precum buruiana împletită cu viţa nimiceşte rodul, aşa slava deşartă nimiceşte osteneala monahului, dacă se încrede în ea. Înaintea tuturor virtuţilor este smerita cugetare şi înaintea tuturor patimilor este lăcomia pântecelui. Sfârşitul virtuţilor este iubirea, iar sfârşitul patimilor stă în a se îndreptăţi pe sine (în a se socoti drept). Precum viermele mâncând lemnul îl nimiceşte, aşa răutatea (păcatul) aflată în inimă întunecă sufletul. Aruncarea sufletului înaintea lui Dumnezeu naşte suportarea ocărilor fără tulburare, iar lacrimile lui sunt curate de toate cele omeneşti. Dar cel ce nu se critică pe sine nu poate suporta nici mânia (altora). Cel ce-şi amestecă cuvântul cu cele lumeşti îşi tulbură inima, şi o ruşinează când se roagă lui Dumnezeu fără să aibă îndrăzneala (deplinei încrederi în El). A iubi lumea ca trebuitoare face sufletul să se întunece, iar a nu vedea nici o trebuinţă de ea aduce cunoştinţa. Iubirea ostenelii este ura faţă de patimi, iar lenea aduce patimile fără osteneală.