Fenomenul globalizării ne preocupă mai ales pe noi, românii, care avem cea mai mare rată a emigrației economice dintre toate popoarele europene: peste 7 milioane de români au părăsit țara de la eliberarea ei de sub dictatura comunistă. Asta înseamnă o treime din populație. România este o țară cu adevărat pe cale de dispariție...

Misiunea Bisericii în Occident este de a-i găsi pe acești conaționali, împrăștiați până și în cele mai mici sate, și de a-i ajuta să-și găsească un „acasă” într-o comunitate parohială pe care n-o putem forma decât cu mari sacrificii, datorită lipsei de spații de cult și de mijloace financiare.

Totuși, creștini fiind, nu putem fi pesimiști. Dumnezeu lucrează și astăzi în chip misterios, poate mai mult ca altădată, tocmai pentru că „unde s-a înmulțit păcatul, acolo a prisosit harul” (Romani 5, 20). Astfel constatăm la mulți oameni, mai cu seamă la tineri, „nevoia religiei”, căutarea sensului vieții, care nu poate fi altul decât Dumnezeu. Iar acești tineri angajați în Biserică sunt mai exigenți în trăirea credinței și în respectul față de Tradiție decât cei în vârstă. Căutarea lui Dumnezeu este evidentă și la mulți oameni care se află în dificultăți. Se pare că la necaz omul îl caută mai mult decât în alte împrejurări pe Dumnezeu, de la care așteaptă ajutor și izbăvire. Iar Dumnezeu îi ajută și îi ușurează pe cei ce-și pun nădejdea în El: „Toți cei ce te așteaptă pe Tine, Doamne, nu se vor rușina.” (Psalm 24, 3)

Dacă, odinioară, în societatea creștină tradițională preotul îi aștepta pe credincioși să vină la biserică pentru a-i împărtăși cu Hristos prezent în Cuvântul Său și în Taina Euharistiei, astăzi trebuie să meargă el în căutarea lor, acolo unde se află: acasă, la spital, la locul de muncă, pe stradă… și să-i readucă în staulul Bisericii. „Milă îmi este de această mulțime, căci sunt ca oile fără păstor”, le spune Mântuitorul ucenicilor (Marcu 6, 34), pe care-i trimite în căutarea oii celei pierdute. Misiunea se îndreaptă în primul rând spre oile pierdute, lipsite de orice orientare spirituală. Pastorația noastră nu mai este una de mase de credincioși care ascultă cu evlavie cuvântul preotului, căci aceste mase nu mai există, ci una personală, îndreptată spre fiecare credincios în parte. În această privință, noi, ortodocșii, avem la îndemână Taina Spovedaniei, un mijloc de pastorație individuală extrem de important, care poate crea între preot și credincios o legătură ca de la Părinte la fiu. 

Cred că noi, creștinii, și în primul rând slujitorii Bisericii, prin puțina noastră cre-dință și prin înfeudarea față de lumea aceasta, suntem cei dintâi responsabili de marea criză a creștinismului de astăzi. Când sarea își pierde puterea de a săra nu mai este bună decât să fie aruncată (Matei 5, 13). La fel de responsabile sunt și teologiile noastre scolastice, care, rupte de sursa vie a Liturghiei, a rugăciunii mistice și a ascezei, ne-au obișnuit cu un exercițiu pur intelectual al credinței și cu sisteme care conceptualizează viața și o reduc la raționa-lism. Omul de astăzi, saturat de informații și de cunoștințe abstracte, are nevoie de un cuvânt viu și iubitor, care să-i atingă inima. Are nevoie de exemple care întrupează cu adevărat dragostea lui Dumnezeu și de comunități euharistice primitoare, care să-l susțină în căutarea sa spirituală; de comu-nități capabile să depășească orice diviziune şi care să fie, totodată, un ferment pentru unitatea lumii.

† Mitropolitul Serafim