Candela și lumânarea - simboluri ale rugăciunii neîncetate
publicat in Dicţionar Liturgic pe 5 Iulie 2019, 20:31
Practica aprinderii de candele și lumânări în biserică, dar și în casa creștinului, își are originea la începuturile creștinismului. Un asemenea obicei este amintit în Faptele Apostolilor, când este descrisă adunarea liturgică: „În ziua întâi a săptămânii (duminică), adunându‑ne noi să frângem pâinea (…). În camera de sus, unde eram adunați, erau multe lumini aprinse.” (20, 7‑8).
Acest obicei stă fundamentat pe un altul, mult mai vechi, binevoit și poruncit de Însuși Dumnezeu, atunci când Moise a primit ascultarea de a construi Cortul adunării: „Să poruncești fiilor lui Israel să‑ți aducă untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeșnicul în toată vremea, în Cortul adunării, în fața perdelei celei de dinaintea chivotului legii. Sfeșnicul îl va aprinde Aaron și fii lui, de seara până dimineața, înaintea Domnului. Aceasta e lege veșnică pentru fiii lui Israel din neam în neam”. (Ieșirea 27, 20‑21); „Sfeșnicul l‑a așezat în cortul adunării, în fața mesei, în partea de miazăzi a cortului, și a aprins candelele lui înaintea Domnului, cum poruncise Dumnezeu lui Moise.” (Ieșirea 40, 24‑25).
Mărturii importante despre folosirea candelelor și a lumânărilor în cadrul slujbelor liturgice din primele veacuri găsim la Tertulian (care în secolul al II‑lea consemnează: „Nu celebrăm niciodată vreo slujbă fără lumânări.”), la Fericitul Ieronim, care vorbeşte despre aprinderea lumânărilor în timpul citirii Evangheliei, dar și despre faptul că nici o slujbă nu se săvârșea fără aprinderea lumânărilor (Contra lui Vigilantiu), la Egeria, nobilă creștină din Spania, care în secolul al IV‑lea face un pelerinaj în Țara Sfântă, amintind în jurnalul ei despre candelele și lumânările aprinse în biserici în timpul ceremoniilor și al slujbelor1, în fine, la istoricul Eusebiu din Cezareea, care scrie că la slujba nocturnă de Paște în biserică erau aprinse atât de multe lumânări, încât noaptea se transforma în zi (Despre sărbătoarea Paștilor)2.
După Sinodul al VII‑lea ecumenic de la Niceea (787), mai precis după biruința definitivă a cultului icoanelor la Sinodul de la Constantinopol (843), s‑a statornicit de către Biserică cinstirea sfintelor icoane prin „tămâieri și aprinderi de lumânări, potrivit obiceiului evlavios al celor din vechime”3dating a man with herpesdating sites beginning with g orangeville ontario datingbe2 dating website reviews. Acest jurnal, tradus și în limba română sub titlul Pelerinaj în Locuri Sfinte, de către C. Frișan, la Editura Viața Creștină, Cluj‑Napoca, 2006, dă mărturii importante despre rânduiala slujbelor în bisericile și în mănăstirile din Țara Sfântă a veacului al IV‑lea. La descrierea vecerniei din Biserica Sfântului Mormânt pelerina dă informații prețioase despre aducerea sfintei lumini în mijlocul bisericii, nu din afara locașului de cult, ci de la candela (opaițul) care ardea neîncetat pe Mormântul Domnului. Ea numește Slujba de seară (Vecernia) Slujba luminii, arătând prin aceasta centralitatea ritualului aducerii luminii în mijlocul bisericii, la Vohodul (Intrarea) din cadrul Vecerniei. Despre acest ritual găsim informații mai bogate în lucrarea Slujba de seară în Biserica Ortodoxă, a lui Nikolai Uspensky, Editura Patmos, Cluj‑Napoca, 2008, p. 28‑39.