Imperiul carolingian ÅŸi Imperiul bizantin: către o ruptură a creÅŸtinătăÅ£ii apusene ÅŸi răsăritene

Criza iconoclastă ÅŸi al doilea sinod ecumenic de la Niceea (787), despre care a fost vorba ultima oară, au marcat un moment important în procesul de îndepărtare a creÅŸtinătăÅ£ii occidentale de cea orientală. PuÅ£in timp după Niceea, în anul 794, Carol cel Mare a reunit un sinod la Frankfurt, unde printre multele inovaÅ£ii aduse în organizarea bisericească, textul de la Niceea a fost respins. În schimb, trimiÅŸii papei de la Roma (Adrian I) au fost prezenÅ£i la sinodul de la Niceea, papalitatea având în perioada iconoclastă un rol important în apărarea ortodoxiei. Ea a refuzat să valideze sinodul de la Frankfurt ÅŸi a sfârÅŸit prin a recunoaÅŸte sinodul de la Niceea (în 880), în pofida ostilităÅ£ii clerului franc. Însă dincolo de ezitările papei, biserica din imperiul carolingian se îndepărtează din ce în ce mai mult de tradiÅ£iile ÅŸi învăÅ£ătura bisericii din cadrul imperiului bizantin. Cum s-a ajuns la această îndepărtare? Cum a luat naÅŸtere noua creÅŸtinătate occidentală care s-a despărÅ£it de moÅŸtenirea romano-bizantina ce predominase până atunci în Occident?

Aceasta s-a petrecut în cadrul unui proces mai larg de mutaÅ£ie istorică din regiune: un nou spaÅ£iu politic, economic ÅŸi cultural se formează în timpul regilor carolingieni, care nu mai era axat pe aria de civilizaÅ£ie mediteraneană a fostului imperiu roman. Regatul franc al lui Carol cel Mare, care ÅŸi-a ales capitala la Aix-la-Chapelle (sau Aachen, în Renania) nu mai era regatul lui Clovis, primul rege al francilor, ÅŸi al dinastiei merovingienilor (secolele VI-VII). Clovis (481-511), după victoriile sale militare ÅŸi fondarea regatului franc, deÅŸi ÅŸi-a păstrat autonomia, a dorit să fie recunoscut de către împăratul de la Constantinopol ÅŸi să fie în uniune religioasă cu bizantinii, devenind un apărător al ortodoxiei în conflictul cu alÅ£i regi germanici care erau arieni. Biserica francilor îÅŸi avea deci punctele de reper în imperiul roman al cărui centru era acum în Orient, iar monahismul în fosta Galie s-a născut din tradiÅ£ia orientală a părinÅ£ilor din deÅŸert adusă în sudul FranÅ£ei de Sfântul Ioan Casian, originar din SciÅ£ia, din părÅ£ile Dobrogei, la începutul secolului al V-lea (viaÅ£a monastică de pe insula Lérins, mănăstirea Sfântul Victor din Marseille). Un exemplu al culturii franco-romane a epocii este chiar Sfânta Genoveva de la Paris, care a contribuit decisiv la unirea francilor ÅŸi a romanilor într-un regat creÅŸtin comun. În secolul al VI-lea, împăratul Iustinian (527-565) transformă Mediterana într-un „lac roman” cu capitala la Constantinopol, dominând politic ÅŸi cultural regatele barbare. Papii de la Roma, dintre care putem aminti exemplul Sfântului Grigorie cel Mare (590-604), erau în strânsă legătură cu puterea de la Constantinopol, loialitatea lor faÅ£ă de imperiu fiind o formă de patriotism roman în raport cu regii barbari. Papa Grigorie cel Mare, în afară de a fi fost un ierarh înzestrat, dăruit Bisericii, se comportă ÅŸi ca un reprezentant de facto al împăratului de la Constantinopol, până la a emite acte în numele său, căci avea un prestigiu mai mare decât reprezentantul oficial al împăratului, exarhul de la Ravena.

Însă situaÅ£ia se schimbă în cursul secolului al VII-lea, înainte chiar ca musulmanii să ajungă în Spania ÅŸi în sudul Italiei, pe fondul declinului economic ÅŸi demografic al regiunii – ca urmare a unei mari epidemii de ciumă – însoÅ£it de un declin al culturii latine odată cu retragerea progresivă din Occident a imperiului bizantin. Cultura latină a mai supravieÅ£uit în Italia ÅŸi în sudul FranÅ£ei. Însă mai spre nord, spaÅ£iul dintre Sena ÅŸi Rin cunoaÅŸte un nou început, cu o dezvoltare economică fără precedent, cu apariÅ£ia de noi oraÅŸe ÅŸi porturi ÅŸi a unei puternice aristocraÅ£ii care se detaÅŸează de dinastia merovingiană, creând premizele unui nou spaÅ£iu politic ce va fi imperiul lui Carol cel Mare. Acest spaÅ£iu nu mai era legat de cultura mediteraneană romană. Se dezvoltă aici o cultură proprie ÅŸi chiar în interiorul Bisericii o spiritualitate specifică influenÅ£ată de monahismul irlandez. Cel mai celebru dintre monahii irlandezi misionari este Sfântul Columban, care împreună cu doisprezece ucenici a părăsit Irlanda (592) ÅŸi a străbătut FranÅ£a până în nordul Italiei, fondând numeroase mănăstiri dintre care cea de la Luxeuil (Burgundia) ÅŸi Bobbio (nordul Italiei). Se pare ca el este primul care foloseÅŸte termenul de „Europa” într-un sens nou: el vorbeÅŸte de „toate Bisericile Europei”, supuse autorităÅ£ii papale. Misiunile monahilor irlandezi din secolul al VII-lea au fost urmate în secolul al VIII-lea de o altă generaÅ£ie, anume a monahilor anglo-saxoni, care venind din Anglia au continuat opera de evanghelizare în spaÅ£iul franc, mai ales în Germania, dintre care cel mai important este Sfântul Bonifaciu, apostol al Germaniei, care a murit ca martir în Frizia la anul 754.

În acest context de mutaÅ£ie politică, economică ÅŸi spirituală se va impune puterea carolingienilor, marea familie aristocraticădin zona Rinului Superior, care vor reuÅŸi să extindă regatul franc până la fondarea unui nou imperiu, imperiul carolingian, care, împreună – sau mai degrabă în concurenÅ£ă cu o papalitate reformată, vor da naÅŸtere creÅŸtinătăÅ£ii occidentale, în ruptură cu Răsăritul ÅŸi cu Biserica Ortodoxă. Carol Martel, bunicul lui Carol cel Mare, îÅŸi impune autoritatea asupra regatului ÅŸi dobândeÅŸte victoria asupra arabilor la celebra bătălie de la Poitiers, moment simbolic în istoria occidentală care marchează stoparea avansării arabe pe continent. Succesorul său, Pepin cel Scurt este considerat fondatorul dinastiei carolingiene, căreia îi conferă o nouă legitimitate religioasă printr-o inovaÅ£ie introdusă la ceremonia de încoronare – care nu exista la împăraÅ£ii bizantini –, anume ungerea cu ulei sfinÅ£it după modelul lui David din Vechiul Testament, rege ÅŸi profet. Prima ceremonie de acest fel, anume încoronarea lui Pepin în bazilica Saint Denis din Paris (754) a fost făcută de însuÅŸi papa Åžtefan al II-lea, însă nu la iniÅ£iativa lui, ci constrâns de situaÅ£ie: papa trebuise să părăsească Roma cucerită de Lombarzi ÅŸi să traverseze Alpii în căutarea de sprijin militar (e de notat că aceasta se întâmpla în acelaÅŸi an cu sinodul iconoclast de la Constantinopol, papa neputând să ceară ajutorul împăratului bizantin iconoclast). SemnificaÅ£ia acestei încoronări este de mare importanÅ£ă, fiind la originea pretinsului caracter sacru al monarhiei franceze, însă ea nu venea din tradiÅ£ia bisericii, ci din noua concepÅ£ie politico-religioasă de la curtea carolingiană, inspirată din Vechiul Testament, un text al epocii afirmând că prin această ungere regele primeÅŸte harul Duhului Sfânt, ideea fiind că suveranul cumulează vocaÅ£ia regală ÅŸi cea sacerdotală (fără a fi totuÅŸi un preot). În urma acestui compromis, Pepin îl reinstalează pe papă la Roma, de unde lombarzii sunt înlăturaÅ£i: este ÅŸi momentul apariÅ£iei statului papal în centrul Italiei, sub protecÅ£ia regilor franci. E de notat că în această perioadă a consolidării statului pontifical apare unul din cele mai celebre falsuri din istorie, faimoasa „donaÅ£ie a lui Constantin”: după acest text, intitulat „Constitutum Constantini”, împăratul Constantin cel Mare, părăsind Italia, ar fi transferat puterea imperială papei Silvestru ÅŸi succesorilor lui. Până la denunÅ£area acestui fals în epoca RenaÅŸterii, papalitatea va invoca acest text în favoarea preeminenÅ£ei puterii sale asupra suveranilor europeni.

Dar cum s-a ajuns la o nouă concepÅ£ie despre imperiul creÅŸtin ÅŸi la concurenÅ£a dintre papă ÅŸi împărat pentru puterea imperială în Occident? Pregătită la curtea carolingiană, în special de Alcuin, principalul sfetnic al lui Carol cel mare, ideea creării unui nou imperiu occidental era prezentă ÅŸi la Roma în mediile pontificale. Ceremonia încoronării lui Carol cel Mare la Roma, în anul 800, de către papa Leon al III-lea, traduce aceste noi idei: dincolo de concurenÅ£a pentru supremaÅ£ie, papa ÅŸi împăratul se vor sprijini unul pe celălalt pentru a-ÅŸi consolida puterea în spaÅ£iul occidental. Pe lângă faptul de a fi uns ca un nou „David”, după încoronarea practicată de regii carolingieni, Carol cel Mare este de acum înainte ÅŸi un nou „Augustus”, stăpân peste un imperiu care se autointitulează „roman”, în timp ce imperiul bizantin, prins încă în criza iconoclastă, este denigrat (pretextul fiind că tronul împăratului a fost uzurpat de o femeie, împărăteasa Irina). Mai târziu, Carol cel Mare va obÅ£ine o recunoaÅŸtere din partea împăratului bizantin Mihai I ÅŸi, teoretic, vor coexista doi împăraÅ£i „fraÅ£i”, unul în Occident ÅŸi unul în Orient; însă acest compromis a fost de scurtă durată. Pe de-o parte, unitatea imperiului lui Carol cel Mare ia sfârÅŸit la moartea succesorului său Ludovic, imperiul fiind împărÅ£it între cei trei fii ai săi. Însă fragmentarea politică ce urmează, care este la originea statelor Europei occidentale, nu pune capăt operei lui Carol cel Mare, ale cărui reforme, inclusiv în interiorul Bisericii îÅŸi continuă efectele. Pe de altă parte, imperiul bizantin, confruntat cu avansarea musulmană, îÅŸi restrânge frontierele la dimensiunile unui imperiu oriental, din ce în ce mai elenizat, ÅŸi păstrează doar câteva posesiuni în sudul Italiei. ConcurenÅ£a dintre cele două imperii va fi dublată de pretenÅ£iile papei la o absolută supremaÅ£ie în lumea creÅŸtină. Apusul va fi marcat timp de secole de ideea că nu poate fi decât un suveran creÅŸtin cu vocaÅ£ie universală (în sensul acesta imperiul creÅŸtin este mai mult decât un regat creÅŸtin, căci are vocaÅ£ie universală). Gândirea occidentală se depărtează de cea bizantină ÅŸi în planul acesta, tinzând din ce în ce mai mult să justifice teologic construcÅ£ia unei împărăÅ£ii a lumii acesteia, condusă de un fel de reprezentant al lui Hristos pe pământ. Asistăm deci în această perioadă la naÅŸterea unui nou spaÅ£iu politic, cultural ÅŸi religios, Europa, care apare în opoziÅ£ie cu BizanÅ£ul, ÅŸi în sânul acestor două imperii, Biserica cunoaÅŸte o ruptură din ce în ce mai adâncă între partea de cultură latino-germanică ÅŸi partea grecească, ruptură care va duce la marea schismă din 1054, aÅŸa cum vom vedea în continuare.

Ioana Tănase