Adaugat la: 1 Iulie 2019 Ora: 15:14

Suntem ispitiți de propriile noastre patimi sau Hristos ne ridică rusinea păcatului

În foarte multe împrejurări, atunci când păcătuim sau facem o greșeală, spunem că este vina cutăruia, care ne‑a provocat sau ne‑a făcut să greșim. Atitudinea aceasta o recunoaștem în noi ca venind încă de la protopărinții noștri, Adam și Eva, când cei doi au aruncat vina neascultării de la unul la altul și mai departe la cel rău, întruchipat în șarpe. De atunci, generații după generații, ne regăsim fiecare dintre noi în această slăbiciune a firii, din copilărie până la vârsta adultă, făcând același lucru. Nu aș fi greșit, spunem, nu m‑ar fi provocat cutare, ceea ce poate fi chiar adevărat. Foarte ușor aruncăm vina păcatului nostru asupra celuilalt. Încă din frageda noastră pruncie ne facem un obicei din a da vina pe frații și pe surorile noastre pentru gravele sau mai puțin gravele lucruri ale copilăriei, care se petrec inevitabil într‑o familie, zi de zi. De unde apoi obișnuința de a da vina pe alții pentru toate sau de a spune: „Toată lumea astăzi face așa. Cum să fiu eu diferit? Voi fi luat în râs de toți, trebuie să fiu în rând cu lumea.” Această atitudine influențează foarte mult felul nostru de a gândi și de a trăi viața în Hristos. Sfântul Apostol Pavel zice, în Epistola către Galateni (6, 2): să ne purtăm „sarcinile (slăbiciunile) unii altora”, adică să îndrăznim să luăm asupra noastră ceea ce a făcut celălalt, fratele nostru. Să avem curajul să zicem că noi am făcut un lucru pentru a‑l scăpa pe frate de rușine, adică să luăm rușinea celuilalt asupra noastră. Însă măsura vieții noastre duhovnicești nu este întotdeauna la această înălțime, din contră, îi facem responsabili pe alții de cele ale noastre. 

Spunem despre Crucea Domnului nostru Iisus Hristos că este plină de lumină și de viață făcătoare. De ce? Pentru că în ea se regăsește starea noastră de bine absolut, aceea a iertării noastre ontologice, care ne vindecă firea căzută pradă deznădejdii și morții. El nu a aruncat vina Crucii pe noi, nici propria noastră vină, ci a strigat către Tatăl, în plină agonie a suferințelor și a morții pe Cruce: „Părinte, iartă lor, că nu știu ce fac”. (Lc 23, 34), adică luând asupra lui ceea ce a făcut rușinea noastră în urma păcatului. El este Modelul și Calea de urmat pentru fiecare.   

Într‑una dintre apoftegmele sale, Avva Dorotei ne lasă să înțelelgem că suntem ispitiți fiecare de propriile noastre patimi. Pricina arătării patimilor noastre poate fi cel de lângă noi, dar ele sunt în noi, nu vin din afara noastră. Iată ce zice el: „E un lucru de râs și o judecată strâmbă să spună cineva despre altul care l‑a supărat: de nu venea acesta și nu‑mi vorbea și nu mă tulbura, n‑aș fi păcătuit! Oare cel ce i‑a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Acela doar i‑a arătat lui patima care era în el (…). Așa și acesta se socotea pe sine șezând în pace și în liniște, dar înlăuntrul lui avea patima și nu știa. A fost de ajuns să‑i spună fratele acela un singur cuvânt și a scos la arătare putreziciunea ascunsă înlăuntru.” 

 
† Mitropolitul Iosif
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni