Suntem ispitiți de propriile noastre patimi sau Hristos ne ridică rusinea păcatului

În foarte multe împrejurări, atunci când păcătuim sau facem o greșeală, spunem că este vina cutăruia, care ne‑a provocat sau ne‑a făcut să greșim. Atitudinea aceasta o recunoaștem în noi ca venind încă de la protopărinții noștri, Adam și Eva, când cei doi au aruncat vina neascultării de la unul la altul și mai departe la cel rău, întruchipat în șarpe. De atunci, generații după generații, ne regăsim fiecare dintre noi în această slăbiciune a firii, din copilărie până la vârsta adultă, făcând același lucru. Nu aș fi greșit, spunem, nu m‑ar fi provocat cutare, ceea ce poate fi chiar adevărat. Foarte ușor aruncăm vina păcatului nostru asupra celuilalt. Încă din frageda noastră pruncie ne facem un obicei din a da vina pe frații și pe surorile noastre pentru gravele sau mai puțin gravele lucruri ale copilăriei, care se petrec inevitabil într‑o familie, zi de zi. De unde apoi obișnuința de a da vina pe alții pentru toate sau de a spune: „Toată lumea astăzi face așa. Cum să fiu eu diferit? Voi fi luat în râs de toți, trebuie să fiu în rând cu lumea.” Această atitudine influențează foarte mult felul nostru de a gândi și de a trăi viața în Hristos. Sfântul Apostol Pavel zice, în Epistola către Galateni (6, 2): să ne purtăm „sarcinile (slăbiciunile) unii altora”, adică să îndrăznim să luăm asupra noastră ceea ce a făcut celălalt, fratele nostru. Să avem curajul să zicem că noi am făcut un lucru pentru a‑l scăpa pe frate de rușine, adică să luăm rușinea celuilalt asupra noastră. Însă măsura vieții noastre duhovnicești nu este întotdeauna la această înălțime, din contră, îi facem responsabili pe alții de cele ale noastre.