Dar Hristos Domnul a înviat nu „pentru Sine”, ci pentru noi, căci nu „pentru Sine” avea nevoie să guste pătimirea, suferința și moartea, El fiind fără de păcat, ci pentru noi și pentru a noastră mântuire le‑a gustat, după cum și mărturisim în Crez. Aceasta înseamnă că moartea și învierea Domnului ne privesc pe noi, pe fiecare, în mod direct și personal și aidoma propria noastră moarte și înviere. Tot astfel, pătimirea și suferința Domnului privesc pătimirea și suferința noastră. Căci, prin pătimirea și suferința Domnului, El ia asupră‑Și patimile și suferințele noastre, prefăcându‑le în rai, iar în Rai nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit. Prin moartea lui Hristos se omoară păcatul și moartea din om, iar prin învierea Lui i se redă omului stricăcios și muritor nestricăciunea și viața veșnică.

O dată cu întruparea și cu înomenirea Fiului Celui veșnic al Tatălui Ceresc (și al nostru), toată plinătatea dumnezeirii sălășluiește trupește (Cf. Col. 2, 9) în unul dintre oameni – Iisus Hristos, plinătate ce înseamnă, de fapt, deplina unire dintre firea Sa (ființarea) dumnezeiască și firea noastră omenească, în mod neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat și neschimbat (conform definiției dogmatice a Sinodului 4 Ecumenic, de la Calcedon, din anul 451). Iar pentru a ne putea face părtași cu toții la această plinătate, Fiul Cel veșnic al Tatălui Ceresc a binevoit să‑Și însușească toate cele proprii omului, afară de păcat (Cf. Evr. 4, 15): S‑a deșertat (golit) pe Sine, chip de rob luând, făcându‑Se asemenea oamenilor și, la înfățișare aflându‑Se ca un om, S‑a smerit pe Sine, ascultător făcându‑Se până la moarte, și încă moarte pe cruce (Cf. Filip. 2, 7‑8), pentru ca, celor care Îl primesc și cred în Numele Lui, să le dăruiască puterea de a deveni (și ei) fii ai lui Dumnezeu (Cf. In. 1, 12).

Hristos Cel înviat devine, pentru tot omul care‑L primește și crede în Numele Lui, Noul Adam din care Se ridică fiii lui Dumnezeu, prin Botez. Noi toți cei botezați am gustat moartea, împreună cu Hristos, prin afundarea în apa Botezului, și am înviat, împreună cu El, spre viață nouă. Și fiecare Dumnezeiască Liturghie ne face părtași, în mod concentrat și real, la toată lucrarea cea mântuitoare împlinită de Hristos Domnul pentru noi, la toate cele pentru noi făcute, inimă curată zidind întru noi și Duh drept înnoind întru cele dinlăuntru ale noastre (Cf. Ps. 50, 11). Deci, cu atât mai mult, Liturghia ce prăznuiește Învierea Domnului Hristos înnoiește întreaga noastră fire, extinzând această înnoire, prin Harul lui Dumnezeu, la întreaga făptură (creație), la întregul Cosmos.

Dar cum se face, atunci, că ceea ce predomină în viața noastră și, cu atât mai mult, în lumea înconjurătoare, este suferința, violența și moartea? Cum se face că, în lume, predomină urâtul, răutatea și ura? Oare Dumnezeu e neputincios să stăvilească răul și moartea? Oare răul și moartea sunt mai puternice decât Dumnezeu și L‑au biruit? Cel ce privește „din afară” ar putea să creadă acest lucru…

Dar oare Crucea nu ar putea părea unei priviri lumești ca fiind „eșecul binelui”? Oare Hristos Cel răstignit nu avea puterea să Se coboare de pe cruce la cei care‑L huleau (Cf. Mt. 27, 40)? Nu este oare „mort” pentru lumea aceasta Iisus Nazarineanul? Și pentru Ana, Caiafa sau Pilat, Iisus Cel condamnat de către ei la răstignire nu a fost oare furat de către ucenicii Săi (Cf. Mt. 28, 13) din mormânt?...  Hristos Cel înviat din morți nu putea oare să Se arate și celor care l‑au condamnat la moarte, și să‑i mustre pentru ce au făcut? 

Dacă Domul nu a făcut toate acestea, de bună seamă este un rost ascuns înțelegerii noastre omenești. Este vorba de Taina lui Dumnezeu (Cf. 1 Cor. 2, 1) Care Și‑a ales pe cele nebune ale lumii, ca să‑i rușineze pe cei înțelepți (…); le‑a ales pe cele slabe ale lumii, ca să‑i rușineze pe cei tari (1 Cor. 1, 27); Care nu a biruit lumea (Cf. In. 16, 33) cerând Tatălui Său douăsprezece legiuni de îngeri (Cf. Mt. 26, 53), ci a biruit‑o cu blândețea și cu smerenia Sa (Cf. Mt. 11, 29).

Dumnezeul nostru ne‑a arătat, chiar de la căderea în păcat a lui Adam și a Evei, că nu se impune în fața omului pe care l‑a creat după Chipul Său și după asemănare; El nu‑l înfruntă, de pildă, pe Adam, care Îi răspunsese cu obrăznicie și‑L acuzase că El i‑a dat femeia care l‑a dus la păcat (Cf. Fac. 3, 12). Dumnezeu se smerește în fața lui Adam. El nu‑Și reneagă propriul Chip în om, respectând, în fiecare persoană, trăsătura cea mai importantă a acestuia: libertatea.

Sfântul Apostol Pavel ne vorbește despre taina fărădelegii, care deja lucrează (Cf. 2 Tes. 2, 7). Aceasta lucrează în lume încă de la căderea din Rai a lui Adam și a Evei, ducând la vărsare de sânge și la uciderea lui Abel de către fratele său, Cain. Ea s‑a amplificat, de atunci, și s‑a răspândit în lume, ducând până la vinderea Mântuitorului de către Iuda și la răstignirea Sa. Taina fărădelegii continuă să lucreze în lume și în oameni și în ziua de astăzi, prin faptele trupului, care sunt, cum ne spune același apostol: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, erezii, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora (Gal. 5, 19‑21).

E bine de observat că toate fărădelegile pomenite mai sus și altele nepomenite, ale căror nume nici nu se cuvine a se rosti, nu numai că nu se mai săvârșesc astăzi „în taină”, ci se împlinesc și se promovează în chip vădit, căutând să se impună cu nerușinare până și copiilor de grădiniță, în totală contradicție cu principiul de respectare a libertății persoanei, pe care până și Dumnezeu îl respectă, neimpunând nimănui nici măcar propria‑I iubire sau sfințenie. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne spune foarte limpede că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu (Idem 5, 21).

Vremea este, frați și surori întru Domnul, a căuta să plăcem mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor și lumii, și a îmbrățișa mai degrabă calea evlaviei, a smereniei și a fricii lui Dumnezeu, decât a ne potrivi cu acest veac (Cf. Rom. 12, 2) și cu năravurile și obiceiurile lui pustiitoare și stricătoare de suflet, știind că, în măsura în care dorim după cele de Sus, Hristos Cel Înviat ia chip în noi (Cf. Gal. 4, 19) și, în măsura plinirii poruncilor iubirii Lui, vom deveni fiii Celui Preaînalt (Cf. Lc. 6, 35). Astfel, Chipul lui Hristos Cel înviat va străluci pe chipurile noastre; și întreaga noastră ființă și viața noastră se vor umple de Harul Său și se vor înnoi nu doar la Paști, ci la fiecare Dumnezeiască Liturghie la care ne împărtășim cu Sfântul Lui Trup și cu Scumpul Său Sânge, spre iertarea păcatelor și spre tămăduirea trupurilor și a sufletelor noastre. Trăind în acest fel, vom deveni cu toții fii ai luminii, fii ai zilei (Cf. 1 Tes. 5, 5), fii ai Învierii (Cf. Lc 20, 36).

† Episcopul Siluan al Italiei