Cuvânt minunat și de suflet folositor (II)

Dar înainte de toate acestea trebuie să știm că iubirea pătimașă de plăcere este de multe feluri ÅŸi de multe forme, ÅŸi multe sunt plăcerile care amăgesc sufletul, când nu se întărește prin trezvie întru frica de Dumnezeu ÅŸi în dragoste de Hristos, îngrijindu‑se de lucrarea virtuților. Căci se ivesc nenumărate plăceri care atrag la ele ochii sufletului: cele ale trupului, cele ale avuției, ale dezmierdării, ale slavei, ale nepăsării, ale mâniei, ale stăpânirii, ale iubirii de argint, ale zgârceniei. Toate se înființează amăgitor cu arătări strălucite ÅŸi plăcute, în stare să atragă pe cei vrăjiți de ele, care nu iubesc cu putere virtutea ÅŸi nu rabdă asprimea ei. Căci aproape toată afecțiunea pământească, împătimirea de cele materiale, naște plăcere și desfătare în cel împătimit, și înnebunește ÅŸi vatămă în chip pătimaș partea poftitoare a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iuțimii, mâniei, întristării ÅŸi ținerii de minte a răului, când e lipsit de ceea ce dorește. Iar dacă împreună cu împătimirea mai stăpânește pe om ÅŸi o mică obișnuință, îl face pe cel stăpânit de ea să fie dus, pe nesimțite, până la capătul acestei împătimiri neraționale, pentru plăcerea ascunsă în ea. Căci plăcerea poftei e de multe feluri, cum s‑a spus mai înainte, ÅŸi nu se satisface numai prin curvie ÅŸi prin altă desfătare trupească, ci ÅŸi prin celelalte patimi, odată ce ÅŸi neprihănirea stă nu numai în oprirea de la curvie ÅŸi de la celelalte plăceri de sub pântece, ci ÅŸi în înstrăinarea de celelalte plăceri. De aceea, desfrânat este ÅŸi iubitorul de avuții, iubitorul de argint ÅŸi zgârcitul. Căci precum acela iubește trupurile, așa ÅŸi acesta avuțiile; ba este cu atât mai desfrânat acesta, cu cât nu are o așa de mare silă de la fire, care să‑l împingă. De fapt, vizitiu nedestoinic ar fi socotit cu adevărat nu acela care nu poate stăpâni un cal nărăvaș ÅŸi anevoie de strunit, ci acela care nu‑și poate supune pe unul blând ÅŸi mai supus. Dar e vădit în tot felul că pofta de avuții e de prisos ÅŸi nu după fire, neavându‑și puterea într‑o silă a firii, ci în voia liberă cea rea. De aceea nu are scuză cel ce păcătuiește lăsându‑se biruit de aceasta cu voie. Astfel trebuie să cunoaștem limpede că iubirea de plăcere nu se mărginește numai la desfătare ÅŸi la bucuria de trupuri, ci se arată în tot chipul ÅŸi prin tot lucrul iubit de voia liberă a sufletului ÅŸi prin toată împătimirea.

Dar ca să fie cunoscute ÅŸi mai limpede patimile după cele trei părți ale sufletului, am socotit să adăugăm pe scurt ÅŸi acestea: sufletul se împarte în trei, în rațiune, în iuÅ£ime ÅŸi în poftă. Păcatele din rațiune sunt acestea: necredința, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemulțumirea, încuviințările păcatelor care se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea ÅŸi leacul acestor rele este credința neîndoioasă în Dumnezeu ÅŸi în dogmele adevărate, neînșelătoare ÅŸi ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată ÅŸi neîncetată ÅŸi mulțumirea către Dumnezeu. Păcatele iuțimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea ÅŸi cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea și leacul lor sunt iubirea de oameni, dragostea, blândețea, iubirea de frați, compătimirea, suferirea răului ÅŸi bunătatea. Păcatele părții poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beția, curvia, preacurvia, necurăția, desfrânarea, iubirea de avuții, pofta de slavă deșartă, de bani, de bogăție ÅŸi de plăcerile trupești. Iar tămăduirea ÅŸi leacul lor sunt postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărțirea averilor la săraci, dorința bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăția lui Dumnezeu ÅŸi poftirea înfierii.

Dar trebuie să punem ÅŸi diagnoza gândurilor pătimașe, prin care se săvârșește tot păcatul. Gândurile în care se cuprind toate păcatele sunt opt: al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deșarte ÅŸi al mândriei. Ca aceste opt gânduri să ne tulbure sau ca să nu ne tulbure, nu atârnă de noi. Dar ca să stăruiască sau ca să nu stăruiască, sau ca să stârnească patimile ori ca să nu le stârnească, atârnă de noi.

Altceva este adică momeala (atacul), altceva însoțirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimțirea), care e aproape de faptă ÅŸi se aseamănă ei, altceva lucrarea ÅŸi altceva robirea. Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmașul, ca de pildă „fă asta sau aia”, cum i‑a zis Domnului ÅŸi Dumnezeului nostru: „Zi ca să se facă pietrele acestea pâini”². Aceasta, cum s‑a spus, nu atârnă de la noi. Însoțirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaș, preocuparea de el ÅŸi convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaș, care se naște din însoțire, ÅŸi învârtirea necontenită a cugetării ÅŸi a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetării, fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaș, fie la învoire, cum zice Apostolul: „Căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; ÅŸi aceștia se împotrivesc unul altuia.”. Luarea în robie este ducerea silnică ÅŸi fără voie a inimii, stăpânită de prejudecată ÅŸi de o îndelungată obișnuință. Învoirea este consimțirea cu patima din gând. Iar lucrarea este însăși împlinirea în faptă a gândului pătimaș încuviințat. Deci, cel ce cugetă nepătimit de la început sau respinge prin împotrivire ÅŸi certare momeala a tăiat dintr‑odată toate cele ce urmează.

Lăcomia pântecelui e stinsă prin înfrânare, curvia prin dorul dumnezeiesc ÅŸi prin dorința bunurilor viitoare, iubirea de argint prin compătimirea celor săraci, mânia prin dragostea față de toți și prin bunătate, întristarea lumească prin bucuria duhovnicească, trândăvia prin răbdare, stăruință ÅŸi mulțumire către Dumnezeu, slava deșartă prin lucrarea ascunsă a poruncilor ÅŸi prin rugăciunea necontenită întru zdrobirea inimii, iar mândria prin aceea că nu judecăm ÅŸi nu disprețuim pe nimeni, cum a făcut fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei mai de pe urmă dintre toți.

Slobozită astfel de patimile amintite ÅŸi înălțată la Dumnezeu, mintea trăiește de aici înainte viața fericită, primind arvuna Duhului Sfânt; ÅŸi plecată de aici cu nepătimire ÅŸi cunoștință adevărată, se înfățișează înaintea luminii Sfintei Treimi împreună cu Sfinții Îngeri, primind lumina pentru veacurile nesfârșite.

Note: