A venit Însuși Domnul. Nu a venit un alt profet, oricât de mare ar fi fost acela, ci a venit El Însuși, „Chip de rob luând” (Filipeni 2, 7). A venit, însă, smerit, blând, „fără a zdrobi trestia frântă, fără a stinge feștila fumegândă” (Isaia 42, 3). Adică a venit ca să tămăduiască, să vindece, să lege rănile celor căzuți și să reaprindă focul iubirii celei dintâi. Această smerire până la capăt se arată încă de la Nașterea Sa, care are loc într-o peșteră transformată în grajd, în cel mai umil loc cu putință, acolo, la marginea cetății, unde erau adăpostite animalele.  

Cum răspunde omenirea acestui Eveniment al Întrupării Celui Ales? Pe de o parte, Ierusalimul, centrul societății vechilor iudei, în frunte cu regele și cărturarii, se tulbură. Din această tulburare grozavă va urma una dintre cele mai cumplite atrocități din istoria umanității: uciderea pruncilor. Acest Ierusalim al puterii era idolatru, chiar dacă, în aparență, respecta legea dreaptă a lui Moise. Idolatriza puterea, banii, strălucirea. Pentru a le păstra pe toate acestea, era în stare, așa cum a și făcut, să calce și peste trupurile firave ale pruncilor spintecați din Betleem. Pe de altă parte, oamenii cei mai simpli, păstorii, alături de cei trei magi, trei străini de neamul iudeu, s-au închinat Pruncului din iesle. Așa cum spun Sfinții Părinți, acești magi, la care se adaugă păstorii, alcătuiesc și prefigurează Biserica lui Hristos. 

Aș vrea să ne oprim mai mult asupra acestei imagini a Pruncului din iesle, înconjurat de cei trei magi și de păstori. Iată, acolo, în acel colț smerit, umil, răsare, pentru întâia oară, Soarele dreptății, cel care vine, după cum a profețit însăși Maica Sa, Fecioara Maria, „ca să-i coboare pe cei puternici de pe tronuri, să-i înalțepe cei smeriți, să-i umple de bunătăți pe cei flămânzi șisă-i scoată pe cei bogați afară, deșerți” (Luca 1, 52-53). Puternice, zguduitoare cuvinte! La ce se referă ele? Căci vedem, precum psalmistul, că împotrivitorii„lui Dumnezeu n-au necazuri șitari sunt când lovesc ei, că aceștia nu au parte de osteneli omenești și, nedreptate grăind de sus, fac ca poporul să se ia după ei” (cf. Psalmul 72, 4-10).

Închinându-se Pruncului Sfânt, cei trei magi și păstorii au fost scăldați, lăuntric, de razele Soarelui dreptății. Inimile lor, atunci, au fost aduse la unison, bătând în același ritm al dragostei dumnezeiești. Aceasta înseamnă a fi în Biserică: a aduce, împreună, închinare Dumnezeului adevărat. A ne împărtăși, împreună, de razele harului dumnezeiesc. A fi o inimă și un cuget, deși suntem diferiți. A fi în Biserică este și trebuie să fie o experiență care depășește în intensitate și în profunzime orice altă experiență socială umană. A fi în Biserică înseamnă cea mai adâncă experiență a frățietății, a împreună-pătimirii, împreună-nădăjduirii și împreună-iubirii Aceluiași Dumnezeu. 

Cei trei magi și păstorii de la Nașterea Domnului nu au mai fost niciodată aceiași după teofania din grajdul acela smerit, care‑L găzduia pe Domnul. Așa și cei care se împărtășesc din Potirul Bisericii ar trebui să nu mai fie niciodată aceiași. Ei descoperă în Biserică unicul loc adevărat din această lume, spațiul unde nu mai contează obrazul social, ci inima, dispoziția de a sluji, de a împlini cuvântul care ne cheamă ca pe noi înșine, unii pe alții șitoată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Când intrăm în Biserică ar trebui să renunțăm la toate însemnele distinctive pe care le purtăm în lume, spre a întemeia toate legăturile cu aproapele nostru numai în Hristos. 

Atunci când venim la Sfânta Liturghie, de multe ori ni se pare că suntem singuri într-o mulțime. Ni se pare că ne aflăm laolaltă mai mult accidental. Cu dragoste și durere vă spun, nu putem traversa vremurile acestea tulburate, confuze, violente, dacă vom rămâne așa. Ce ne poate salva în aceste zile? Frățietatea întemeiată pe viața în Hristos. Numai așa ne vom izbăvi de puțină-tatea sufletului și de viforul ispitelor și al manipulărilor. Numai așa, alcătuind o turmă cât de mică, dar unită, vom asculta doar de Păstorul cel Bun, iar nu de cei care se cred tari și amăgesc mulțimile spre scopuri profitabile doar pentru ei.  

Acestea sunt cu atât mai valabile pentru noi, românii din diaspora. Iată-ne, risipiți pretutindeni, departe de casele noastre părintești, departe de meleagurile noastre natale, departe de țară și de glie. Dezrădă-cinați fiind, continuăm, însă, să purtăm în inimile noastre dorul țării, al părinților și al bunilor pe care i-am lăsat în urmă, dorul colindelor și al bunei miresme a sărbătorilor de odinioară. Suntem aici, departe de copilăria și de tinerețile noastre, dar putem și trebuie să fim aproape de Pruncul Cel Sfânt născut în ieslea Betleemului. Putem și trebuie să fim asemenea magilor străini, călău-ziți de Steaua cea minunată spre Hristos. Să transformăm înstrăinarea noastră de țară în înstrăinare de lume, iar șederea noastră sub Steaua Polară în năzuință către Cer și călăuzire către Mântuitorul, Cel care astăzi unește Cerul cu Pământul prin Întruparea Sa.  Iar risipirea să o transformăm în prilej de frățietate și de strângere a rândurilor, astfel încât să auzim de la Domnul cuvintele:„Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). 

Minunându-ne de pronia lui Dumnezeu și călăuziți fiind de Steaua Betleemului, să ne închinăm împreună cu magii și păstorii Pruncului Iisus din iesle și Prea-curatei Sale Maici, ca apoi, în aceste ținuturi nordice, sub Steaua Polară, să îi aducem continuu închinare și ofrandă în Betleemul Bisericii, primindu-L pe așternutul proaspăt din ieslea inimii noastre. Să punem la suflet cuvintele Maicii Domnului și să ne închinăm viețile Pruncului Întâi-Născut, ca cel mai de preț dar pe care i-L putem aduce! 

Al Vostru slujitor, frate și prieten, de tot binele voitor și fierbinte rugător, 

† Episcopul Macarie al Europei de Nord