Adevăratele și falsele comori ale artei iconografice

Aceste cuvinte ale unuia din cei mai mari maeÅŸtri iconografi ai secolului XX pun în lumină iluzia spirituală izvorâtă din confuzia între natura imperfectă ÅŸi limitată a omului căzut în păcat ÅŸi realităÅ£ile duhovniceÅŸti care se situează pe un cu totul alt plan decât facultăÅ£ile noastre psihologice, intelectuale ÅŸi afective. Tot aÅŸa, criteriile estetice ale artei profane, supuse fluctuaÅ£iilor modelor culturale ÅŸi preferinÅ£elor noastre personale, nu au nimic de a face cu frumuseÅ£ea spirituală prin care duhul lui Dumnezeu se face cunoscut omului, ÅŸi care se arată în lume dar nu aparÅ£ine lumii : « StrămoÅŸii noÅŸtri iconografi s-au dovedit a fi nu numai pictori geniali, dar ÅŸi mari reprezentanÅ£i ai vieÅ£ii duhovniceÅŸti, care au ÅŸtiut să dea formă cuvântului lui Hristos : « ÎmpărăÅ£ia mea nu este din această lume » ( L. Uspenski).

Adevărata frumuseÅ£e, cea care dăinuie de-a lungul secolelor – ca ÅŸi frumuseÅ£ea naturii – nu este niciodată produsul unei tehnici sau unui meÅŸteÅŸug anume, ce se poate învăÅ£a ca oricare meserie, ci o lucrare duhovnicească, prin care harul lui Dumnezeu se pogoară în sufletul omenesc. « Filocalia » – iubirea de frumuseÅ£e – nu a fost scrisă de esteÅ£i sau critici de artă, ci de căutători de Dumnezeu. Căci frumuseÅ£ea este limbajul lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvântului, aparent enigmatic, al lui Dostoievski : « FrumuseÅ£ea va mântui lumea ».

Ca ÅŸi sfinÅ£enia, frumuseÅ£ea nu aparÅ£ine acestei lumi, ci este o formă de comunicare a inimii omeneÅŸti cu un adevăr ce vine de la Dumnezeu ÅŸi care nu poate fi pătruns pe cale raÅ£ională. RaÅ£iunea nu cunoaÅŸte decât măsurile acestei lumi, ÅŸi nu poate produce decât adevăruri relative ÅŸi limitate, ca ÅŸi inteligenÅ£a omenească. De aceea frumuseÅ£ea este inaccesibilă gândirii logice ÅŸi conceptuale – conceptul fiind prin definiÅ£ie o limitare : « VedeÅ£i aceÅŸti trandafiri ? SoÅ£ia mea ar spune că sunt frumoÅŸi. Dar eu nu văd decât un asamblaj de petale, frunze ÅŸi spini », declara un schizofren a cărui inimă devenise insensibilă în faÅ£a  frumuseÅ£ii (citat de Benjamin Fondane – « Fals tratat de estetică »).

Acest exemplu confirmă afirmaÅ£ia lui Pascal : « Cel care ar voi să urmeze numai calea raÅ£iunii ar fi cu adevărat nebun ».

Ateismul nu este nimic altceva decât această nebunie a raÅ£iunii care ar vrea să cuprindă totul ÅŸi să stăpânească peste toate, ridicând conceptul la rangul de adevăr absolut. Ateii nu-l combat pe Dumnezeu, ci un concept care poartă acest nume ÅŸi care nu are alt conÅ£inut decât cel al propriilor lor idei. Cât despre realitatea vie a lui Dumnezeu, care se manifestă în inima omului, ei nu o pot cunoaÅŸte, aidoma nebunului citat mai sus, în a cărui inimă împietrită frumuseÅ£ea nu mai poate pătrunde.

AÅŸa cum cuvântul lumină nu are nici o semnificaÅ£ie reală pentru un orb din naÅŸtere, chiar dacă el poate învăÅ£a ÅŸi cunoaÅŸte la perfecÅ£ie proprietăÅ£ile ÅŸi legile luminii, tot aÅŸa ideea de Dumnezeu nu are nici o realitate pentru cel care nu-l poartă pe Dumnezeu în inimă. Căci « nu vedem bine decât cu inima. EsenÅ£ialul rămâne ascuns ochilor » (A. de Saint-Exupéry – Micul PrinÅ£).

Dat fiind că « ceea ce nu există în inimă, aceea nu există deloc » (Sfântul Teofan Zăvorâtul), necredincioÅŸii sunt în realitate mult mai numeroÅŸi decât cei care se declară astfel.

ToÅ£i cei care au numele lui Dumnezeu în gură ÅŸi ideea de Dumnezeu în cap, dar a căror inimă, stăpânită de duhul acestei lumi, nu resimte prezenÅ£a vie a lui Dumnezeu, sunt în realitate necredincioÅŸi fără să o ÅŸtie. Această formă de necredinÅ£ă este cu atât mai primejdioasă cu cât ea poate îmbrăca formele exterioare ale evlaviei ÅŸi credinÅ£ei, rămânând ascunsă ÅŸi neÅŸtiută ca un virus. Căci este vorba de o adevărată boală sufletească ÅŸi spirituală, al cărei simptom cel mai caracteristic este mulÅ£umirea de sine ÅŸi amorÅ£eala letargică a sufletului, care nu mai simte nici lumina lui Dumnezeu, nici întunericul absenÅ£ei Lui. Această

confortabilă ÅŸi înÅŸelătoare liniÅŸte interioară, care nu are nimic de a face cu pacea peste fire venită de sus, este opusul credinÅ£ei vii – expresie pleonastică, dat fiind că o credinÅ£ă care nu e vie nu există deloc ! Căci, aÅŸa cum ne avertizează Sfântul Isaac Sirul, « nimeni nu s-a înălÅ£at la ceruri în mod confortabil ».

Somnul cugetului omenesc ÅŸi confortul lăuntric al omului satisfăcut de sine însuÅŸi, sunt consecinÅ£ele stagnării sale spirituale ÅŸi constituie o primejdie de moarte pe calea mântuirii sufletului, denunÅ£ată cu forÅ£ă de îngerii Apocalipsei : « Åžtiu faptele tale, că îÅ£i merge  numele că trăieÅŸti, dar eÅŸti mort » (Ap. 3, 1) ; « (…) că nu eÅŸti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot ! Dar fiindcă eÅŸti căldicel, nici rece,  nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici : « Sunt bogat, m-am îmbogăÅ£it, ÅŸi nu duc lipsă de nimic », ÅŸi nu ÅŸtii că eÅŸti ticălos, nenorocit, sărac, orb ÅŸi gol » (Ap. 3, 15-17).

Este vorba aici de falsele bogăÅ£ii spirituale care ca ÅŸi bunurile noastre materiale, nu vin de la Dumnezeu ci de la om, ÅŸi întăresc legăturile ce ne înrobesc acestei lumi, în loc să ne scoată de sub puterea ei. Toate calităÅ£ile ÅŸi talentele noastre omeneÅŸti – inteligenÅ£ă, erudiÅ£ie, capacităÅ£i intelectuale, aptitudini artistice etc. –, ca ÅŸi toate formele exterioare ale credinÅ£ei – cunoÅŸtinÅ£e teologice, rânduieli bisericeÅŸti, post, slujbe, rugăciuni, cântări bisericeÅŸti, imagini sfinte –, pot să ne dea iluzia bogăÅ£iei noastre spirituale, prelungind la nesfârÅŸit somnul cugetului nostru.

Această iluzie spirituală se arată în mod vizibil în cazul operelor de artă, mai cu seamă în arta iconografică a cărei menire nu este să ne împodobească apartamentele sau sălile de muzeu, ci – aÅŸa cum ne aminteÅŸte L. Uspenski – de a da « formă cuvântului lui Hristos : « ÎmpărăÅ£ia mea nu este din această lume ».

Ori, numeroÅŸi artiÅŸti din ziua de astăzi produc, cu mai mult sau mai puÅ£ină dibăcie, false opere iconografice, fabricate în serie, prin procedee tehnice robotizate ÅŸi conform unor cliÅŸee estetice de un gust îndoielnic, pentru a lua ochii marelui public ÅŸi a obÅ£ine beneficii comerciale, icoana devenind un obiect de negoÅ£ ca orice alt produs al societăÅ£ilor noastre de consum. Aceste măÅŸti de ceară colorată, cu ochi de sticlă ÅŸi trăsături înÅ£epenite, congelate sub o pojghiÅ£ă lăcuită, aceste păpuÅŸi Barbie înveÅŸmântate după moda bizantină, cu obraji fardaÅ£i, năsuc gingaÅŸ ÅŸi guriÅ£ă de bebeluÅŸ, aceÅŸti copilaÅŸi cu obraji dolofani ÅŸi păr cârlionÅ£at, ar putea împodobi cutiile de bomboane ÅŸi de ciocolată, dacă n-ar fi aureolele aurite care vor să ne facă să credem că avem de a face cu imagini sfinte, ce pretind a fi o reprezentare a Mântuitorului, a Preacuratei Fecioare sau a pruncului Iisus…

Această degradare lumească a artei sacre provine nu numai « dintr-o decadenÅ£ă a gusturilor noastre artistice », ci mai cu seamă « din păcatul esenÅ£ial al epocii noastre : secularizarea spiritului nostru, deformarea completă a însăÅŸi ideii de Biserică ÅŸi de Liturghie » (L. Uspenski ).

Spiritul acestei lumi nu poate produce decât fructe după propria sa natură, chiar dacă ele se prezintă sub o aparenÅ£ă religioasă. Menirea pictorului de icoane, nu mai puÅ£in importantă decât cea a preotului, este înainte de toate o lucrare de natură spirituală, prin care sufletul nostru să se poată înălÅ£a la o realitate care nu este din această lume. O imagine fabricată pentru plăcerea retinei ÅŸi după gustul publicului, aidoma reÅ£etelor de prăjituri, nu face decât să menÅ£ină ÅŸi să încurajeze somnolenÅ£a conÅŸtiinÅ£ei, ÅŸi iluzia spirituală a artistului însuÅŸi, care devine robul procedeelor sale tehnice ÅŸi idolatru al propriei lui arte : « el îl făureÅŸte pe Dumnezeu după chipul lui, în loc să găsească în om chipul lui Dumnezeu » (L. Uspenski).

Åži în acest caz, confortul interior al artistului satisfăcut de sine însuÅŸi ÅŸi pacea amăgitoare care nu vine de sus, ci din amorÅ£eala letargică a sufletului care a încetat să-l caute pe Dumnezeu, sunt semnele cele mai evidente ale iluziei spirituale ÅŸi ale confuziei între bogăÅ£iile acestei lumi ÅŸi comorile din ceruri .

Arta adevăratului iconograf este înainte de toate o lucrare invizibilă, lăuntrică ÅŸi duhovnicească, al cărei fruct este opera lui vizibilă. Tot aÅŸa cum « nimeni nu s-a înălÅ£at la ceruri în mod confortabil », nici un artist iconograf demn de acest nume nu-ÅŸi poate împlini în mod confortabil menirea : reprezentarea sub o formă vizibilă a cuvântului lui Hristos : « ÎmpărăÅ£ia mea nu este din această lume ».

Viorel Åžtefăneanu