Această Evanghelie de căpătâi se găsește la Sf. Matei și la Sf. Marcu (mai exact Sf. Petru)³, în aceleași împrejurări, dar cu o adăugire, la Sf. Marcu, în ceea ce priveşte răspunsul lui Hristos. Matei și Petru sunt martori oculari. Un eveniment asemănător este raportat și de Sf. Luca (Lc 10, 25‑28), dar la un moment diferit al apostolatului lui Hristos și în împrejurări diferite, cu un conținut aproape identic cu cel al Sf. Marcu: Domnul va istorisi cu prilejul acesta pilda Bunului Samaritean⁴. Trebuie să precizăm că sunt două istorisiri diferite în această pericopă (cea de‑a doua privește o întrebare legată de Hristos, pe care Domnul o pune la rândul Său celor care Îl înfruntă), dar nu vom comenta decât prima parte. A fost puțin comentată de către Părinții Bisericii: există o simplă aluzie la Sf. Efrem Sirul și la Sf. Ambrozie de Milano, un paragraf destul de obscur la Sf. Ilarie din Poitiers, un sfert de omelie la Sf. Ioan Gură de Aur (omilia 171, despre Sf. Matei) și o omilie la Sf. Augustin de Ipona (epistola 155). Dar trebuie să spunem că Părinții au comentat din belșug Vechiul Testament, și mai ales Pentateuhul („Legea”), care intră în miezul subiectului.

Trebuie mai întâi să vedem în ce context Domnul a dat această învățătură de căpătâi. Hristos se află spre sfârșitul vieții Sale publice: Și‑a făcut intrarea mesianică în Ierusalim și în curând va suferi Patimile. Această perioadă este extrem de dureroasă pentru El, căci faptul de a fi fost aclamat de mulțime ca Mesia – și mai ales de către copii – a umplut de furie Sinedriul, care a hotărât deja să‑L dea morții și care Îl atacă verbal mai tot timpul, căutând prilej de a‑L surprinde greșind, pentru a putea să‑L dea public în judecată (deja L‑au judecat, în esență, fără a‑L fi ascultat măcar!). Tensiunea este extremă: sunt Patimile⁵ morale pentru Iisus – care vor culmina în Ghetsimani –, înaintea Patimilor Sale concrete, care Îl vor duce la moarte. Însă Hristos nu cedează: nu‑I e frică și luptă cu vitejie cu sabia Cuvântului⁶, El, care este Cuvântul Tatălui, învățând pe față în Templu, fără a Se ascunde. El pune în lucrare ceea ce a spus, după cum face întotdeauna, fiindcă este Păstorul cel Bun al oilor; iar când lupii atacă, se luptă vitejește cu ei, pentru a‑Și apăra turma, viitoarea Biserică. Așa face și aici, iar pildele pe care le istorisește în această perioadă sunt din ce în ce mai incisive față de „Evrei” (Sinedriul), cum este, de exemplu, pilda vierilor ucigași, în care aceștia se vor recunoaște.

Hristos le‑a închis gura Saducheilor⁷, care reprezintă casta marilor preoți, răspunzând la o întrebare‑capcană despre înviere. Însă dușmanii Săi nu se descurajează, Îl atacă pe rând, vor cu orice preț să‑L facă să tacă și să‑L distrugă. Nereușind să‑L învingă prin cuvânt, Îl vor omorî. Fariseii⁸ vin, la rândul lor, să‑L ispitească⁹. Unul dintre ei, care este dascăl al Legii – deci cărturar¹⁰ – (lucru indicat cu dinadinsul de Sf. Marcu), vine să‑L ispitească⁹: Învățătorule („rabbi”, ca de la rabin la rabin, ca de la egal la egal, ca într‑un fel de competiție, dar cine o să câștige?), care poruncă este mai mare în Lege? E o întrebare bună, avem de a face cu mari specialiști, care cunosc Legea pe dinafară. Trebuie să amintim că Biblia nu este, la propriu vorbind, „o” carte, ci o culegere de cărți, o adevărată bibliotecă: Biblia evreiască – pe care o numim Vechiul Testament – conține 36 de cărți, după canonul evreiesc, iar preceptele și poruncile lui Dumnezeu cuprinse în ea sunt foarte numeroase: rabinii numără 613¹¹. Cum ar putea un credincios de rând să se descurce? Însă aici suntem între specialiști. Cum e vorba despre o întrebare capitală pentru toată omenirea, Hristos răspunde pe dată. Răspunsul Său e limpede, dar comportă două părți: „Marea¹²și întâia¹² poruncă este: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău”. Apoi adaugă: „Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Hristos citează Deuteronomul (6, 5), apoi Leviticul (19, 18). Trebuie să adăugăm că Sf. Marcu este mai complet. Domnul începe zicând: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” (Dt 6, 4), cuvânt pe care îl pune pe același plan cu ceea ce urmează: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…”, adăugând la sfârșit „și din toată puterea ta”. Sf. Luca corespunde cu Sf. Marcu, dar nu în aceeași ordine: termenul de cuget este menționat la sfârșit, după cuvântul putere (Lc 10, 27).

Înainte de a face exegeza acestei pericope, dacă acest lucru este posibil pentru înțelegerea omenească,  să facem câteva observații de ordin general. Hristos citează două pasaje din Legea (Tora) pe care i‑a dat‑o El Însuși lui Moise pe Muntele Sinai, prin Duhul Sfânt. Dar nu le citează textual, pentru că nu se leagă de literă¹³ (ceea ce Îi va fi reproșat violent de către membrii Sinedriului, care, dimpotrivă, nu se legau decât de literă, de forma exterioară), ci de duh¹³. Va spune lucrul acesta tot timpul vreme de trei ani. Astfel făcând, El confirmă și completează ceea ce fusese revelat lui Israel, de către Moise, cu treisprezece veacuri înainte. Acest lucru este important pentru felul în care înțelegem voia dumnezeiască. Apoi adaugă ceva de căpătâi: „în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii”. Iată o revelație extraordinară: toată Biblia se bazează pe aceste două porunci, care îi dau întregul înțeles și care ne revelează intenția dumnezeiască, planul lui Dumnezeu pentru Om.

Să trecem acum la abordarea conținu-tului teologic și duhovnicesc al celei mai mari dintre toate poruncile lui Dumnezeu. Cele două părți încep prin „să iubești”, ceea ce este deja un semn, o revelație. În ceea ce privește pe Dumnezeu, Hristos nu spune să te temi, să asculți, să slujești, să respecți, și nici măcar să te închini Domnului Dumnezeului tău (chiar dacă, la Sf. Marcu, cere mai întâi mărturisirea unicității adevăratului Dumnezeu),  ci „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău”. Iată lucrul extraordinar, minunat și sublim! Niciodată o religie păgână pre‑creștină nu vorbise de iubire între Cer și pământ, între lumea dumnezeiască („zeii”) și omenire. Dumnezeul necreat spune creaturilor Sale: iubiți‑Mă. Iar noi, care suntem ucenicii lui Hristos, putem să completăm fraza spunând „iubiți‑Mă «așa cum eu v‑am iubit pe voi»”. Hristos nu a încetat a spune, pe tot timpul celor trei ani de apostolat, Dumnezeu vă iubește, „Tatăl ceresc Însuși vă iubește” (In 16, 27), „să vă iubiţi unul pe altul, precum v‑am iubit Eu” (In 15, 12)…  Dumnezeu nu spune nici iubiți‑Mă pentru că v‑am creat, nici pentru că sunt bun, sau pentru că vă dau toate. Nu, nu există „pentru că”. De fapt Dumenzeu ne spune iubiți‑Mă fără niciun motiv, după cum Eu v‑am iubit fără niciun motiv, iubi-ți‑Mă pentru Mine însumi și nu pentru binefacerile Mele. Sf. Ioan va spune „Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 8). Aceasta înseamnă că firea dumnezeiască este iubire și că persoanele dumnezeiești sunt unite prin iubire, fiecare dăruindu‑Se Celorlalte două (nu Eu, ci Tu, nu Eu, ci Voi).

Dar ce înseamnă a iubi? Este, în același timp, lucrul cel mai evident din lume și cel mai tainic, dar şi cel mai greu de explicat (ca și viața…). Probabil pentru că este, în mod esențial, o experiență care nu se descrie, ci se  trăiește. Una din dificultățile limbii franceze este că termenul ”aimer”, a iubi, este unul singur și folosit pentru lucruri total diferite (pentru soție sau copii, pentru plimbare sau ciocolată… [Limba română face aici diferența între a iubi și a plăcea – N. Tr.]), pe când în ebraică, în greacă și latină sunt mai multe verbe pentru a exprima verbul a iubi. Sunt cel puțin patru verbe în greacă pentru a iubi (agapô, phileô, eraô și chiar chairô) și două în latină (amo și diligo [cf. și rom. a iubi și a plăcea – N.Tr.]). Dar să încercăm să trecem peste acest obstacol lingvistic. Se mai adaugă și o dificultate de natură pur teologică: se abordează aici un punct atât de important, teologic vorbind, încât termenii limbajului omenesc nu mai reușesc să dea seamă de realitate; suntem aici la limita dintre cunoașterea catafatică (rațională, exprimabilă) și drumul apofatic, care este o experiență mistică,  inexprimabilă, cu neputință de transmis. Aducem drept dovadă comparația pe care am făcut‑o între textele grec și latin ale Pentateuhului și Evangheliei, unde constatăm că termenii au fost folosiți unul în locul celuilalt (ca de pildă dianoia, care este folosit în Pentateuh cu sensul de inimă [tradus în latină prin corde], iar în Evanghelie cu sensul de spirit, minte sau cuget [tradus în latină cu mente]). Avem aici o frumoasă ocazie de a pune în practică ceea ce ne învață mereu Hristos: legați‑vă mai întâi de duh și nu de literă.        

Sfântul Duh ne va ajuta să facem lucrul acesta, fiindcă i‑a arătat lui Moise patru dimensiuni sau modalități ale acestei iubiri, care ne vor ajuta să înțelegem mai bine dragostea pe care ne‑o cere Dumnezeu (Hristos va adăuga o a cincea modalitate). El îi cere mai întâi lui Moise, și astfel poporului evreu, să iubească pe Dumnezeu „cu toată inima ta” (în greacă kardia, în latină corde). Inima este universal considerată „locul”, simbolul iubirii sentimentale, pentru că acest organ biologic este cel care îngăduie viața, făcând să circule sângele, el însuși simbol al sufletului și al vieții. Există deci o legătură profundă, ontologică, între iubire și viață. Însă iubirea nu este numai sentimentală, căci sentimentele sunt frumoase, dar fragile (adesea suntem înflăcărați de iubire pentru o persoană, ca de un foc, care, însă, ulterior se răcește și poate chiar să se preschimbe în ură glacială)¹⁴. Inima este mai mult decât atât: pentru teologia ortodoxă inima este şi centrul ființei omenești totale, fizic, psihic și duhovniceşte vorbind, lăcașul sfânt lăuntric al Omului, Templul Duhului Sfânt,  locul în care Tatăl, Fiul și Duhul vor să locuiască și să stăpânească (este o analogie între această inimă‑templu și sfânta sfintelor din bisericile creștine, adică altarul, unde se află tronul lui Dumnezeu). Asta înseamnă să nu preferi Mie nimic pământesc, căci te‑am creat din iubire pură. Doar Eu sunt prototipul tău, izvorul tău, Tatăl tău. Iubește‑Mă,  după cum și Noi, persoanele dumnezeiești, Ne iubim. Intră în iubirea Noastră desăvârșită.

Această iubire este o forță, o putere, o energie care vine din adîncul cel mai adânc al ființei noastre și care ne împinge către celălalt, spre a ne dărui lui, a‑i spune cuvinte frumoase, întru a‑l slăvi şi a‑i face binele. Este o iubire extatică, a ceea ce ne face să „ieșim din noi înșine”¹⁵ și al cărei martor remarcabil este Sf. Pavel, cel „răpit până la al treilea Cer”, adică transfigurat, îndumnezeit (2 Cor 12,2‑6). Este iubirea desăvârșită, iubirea dumnezeiască. Singura formă de iubire pe pământ care s‑ar putea apropia de ea este iubirea înflăcărată dintre un bărbat și o femeie, chiar dacă nu e cu desăvârşire „fuzională”¹⁶. Căci în această iubire desăvârșită fiecare persoană rămâne ea însăși, un ipostas care își păstrează conștiința și libertatea. Tot astfel se petrec lucrurile și în unirea noastră iubitoare cu Dumnezeu: unii sfinți care au fost îndumnezeiți au mărturisit‑o.

Apoi Duhul Sfânt adaugă, zicând „din tot sufletul tău” (în greacă psychê, în latină anima) –, acest suflet al Omului care este suflul Duhului Sfânt (Fac 2,7b), principiul vieții din trupul său. Asta înseamnă a iubi pe Dumnezeu cu sentimentele, cu gândurile noastre, cu inteligența noastră. Şi mai departe zice: „și cu tot cugetul tău” (în greacă dianoia, în latină mente), fiindcă sufletul are aptitudinea de a se înduhovnici, pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu (dar el poate și să rămână doar „psihic”, fără a deveni „duhovnicesc”, lucru care cere mari eforturi și o aderare liberă la voia dumnezeiască). Este vorba de iubirea duhovnicească, cea mai înaltă formă de iubire, cea care duce la extazul mistic.

Hristos adaugă apoi un cuvânt cu privire la ceea ce îi spusese lui Moise, și care nu se găsește decât la Sf. Marcu și la Sf. Luca: „și cu toată puterea ta”. Cuvântul acesta poate avea două înțelesuri. Poate fi vorba de energia proprie firii omenești, adică de puterea care îi îngăduie Omului să‑și plinească în mod liber voia, să o pună în practică, să creeze. Această energie omenească este imaginea energiei dumnezeiești, în care Dumnezeu creează totul. Omul, chip al lui Dumnezeu, este și creator, asemenea lui Dumnezeu. Dar poate să mai însemne și participarea trupului la această iubire: grecescul ischus înseamnă putere în ambele sensuri, moral și fizic, latinescul virtus înclinând mai degrabă către forța virilă masculină. Pare că ni se reamintește aici unitatea firii omenești, chiar dacă aceasta este duală, trupul participând la sentimentele și la emoțiile noastre (bucurie, durere…), iar când un om este îndumnezeit trupul său strălucește de lumina cea necreată. Regele David o spunea deja în Psalmi: „bucura‑se‑vor oasele cele smerite” (Ps 50 [He 51], 10). Asta înseamnă iubește pe Dumnezeu cu adevărat (și nu numai în intenție, în planul gândurilor tale), adică iubește‑L în toate lucrările tale.

Câteva zile mai târziu, în Cuvântul Său cel de pe urmă, Hristos le va arăta ucenicilor Săi cum să‑l iubească pe Dumnezeu: „de Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (In 14,15), adică puneți‑le în practică. A iubi pe Dumnezeu înseamnă a I te asemăna. Suntem foarte departe de o concepție pur sentimentală a iubirii. Am putea rezuma această parte astfel: Dumnezeu îi spune Omului iubește‑Mă pe deplin, mai presus de toate, fără rezervă și fără limită. Domnul precizează, la Sf. Matei: „Aceasta este marea și întâia poruncă”.

Dar adaugă de îndată, zicând: „Cea de‑a doua, la fel ca aceasta¹⁷: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Hristos nu a spus iubește‑te pe tine, apoi pe aproapele tău. Avem o ierarhie de valori: în primul rând și înainte de toate să iubim pe Dumnezeu pe deplin, apoi să iubim pe aproapele şi, în fine, să ne iubim pe noi înșine.

Iubește pe aproapele tău ca și cum ar fi tu însuți. Cine își face rău sieși, în afară de cazul în care se lasă pradă bolii sau când e posedat, după cum spune însuşi Sf. Pavel, că „nimeni vreodată nu și‑a urât trupul său” (Efes. 5,29)? Fă aproapelui ceea ce ai vrea să‑ți facă și el ție. Aproapele tău este chipul lui Dumnezeu, iubește chipul lui Dumnezeu care este în el, oricine ar fi. Dumnezeu nu ne‑a cerut să spunem că aproapele nostru e frumos, bun și drăguț. A iubi înseamnă a face binele, înseamnă și a avea grijă de celălalt, a‑i spune adevărul și uneori a‑l certa, cum face un tată cu copilul ori când copilul face prostii, căci totul trebuie mereu să fie spre binele lui. Hristos ne arată mereu pilda, iar uneori este aspru, pentru că persoana din faţa Lui are nevoie de asta –  altfel spus, să acceptăm ca aproapele să se facă asemenea nouă înșine. Domnul va mai arăta ucenicilor Săi, în Cuvântul Său cel de pe urmă, până unde poate merge iubirea de aproapele: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi‑l pună pentru prietenii săi.” (In 15,13). Aceasta va face El pentru noi, care suntem, desigur, făpturile Lui, dar și cei aproape Lui, în măsura în care El este om.

 În fine, toate acestea sunt valabile pentru fiecare dintre noi. Iubește‑te nu în mod narcisist, egoist, mândru, ci iubește chipul lui Dumnezeu care este în tine. Bucură‑te de a fi chipul Meu, căci dacă, din smerenie, primești a te asemăna Mie, te voi îndumnezei, vei împărtăși slava Mea necreată pentru totdeauna şi vei ști cât de mult te iubesc.

Sf. Ioan face la cuvântul acesta o frumoasă exegeză: „…cel ce nu iubeşte pe fratele său [chip al lui Dumnezeu], pe care l‑a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L‑a văzut, nu poate să‑L iubească” (1 In 4,20).

Astfel cea de‑a doua parte a celei mai mari porunci ne îngăduie să verificăm punerea în lucrare a primei părţi şi să vedem că cele sunt legate între ele. De altfel, la Sf. Marcu, Domnul le leagă pe amândouă: „Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.”.

Note: