Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Ps. 26, 2)

Omul modern își îmbunătățește fără încetare condițiile de viață, confortul, situația materială, îngrijirile medicale etc., și cu toate acestea este mereu măcinat de îngrijorare și spaimă. Omul din ziua de azi se teme de orice: de aerul pe care‑l respiră, care ar putea fi poluat; de alimentele pe care le consumă, care conțin poate prea mult zahăr, prea multă grăsime sau hormoni și substanțe toxice sau cancerigene; se teme de aparatele pe care le‑a inventat el însuși, care ar putea emite radiații dăunătoare; se teme de soarele prea arzător, de ploile prea abundente, de secetă, de inundații – natura refuză cu încăpățânare să se supună voinței omului! –, se teme că își va pierde slujba, averea, ființele iubite și propria viață, într‑un cuvânt se teme că va pierde totul, ceea ce se va întâmpla cu siguranță mai devreme sau mai târziu, în ceasul morții. Așa încât orice viață omenescă, oricât de fericită, îmbelșugată și încântătoare ar fi, este în ultimă instanță o tragedie: „Ultimul act este întotdeauna sângeros, oricât de frumos ar fi restul comediei. Se aruncă la sfârșit țărână pe cap și asta‑i tot, o dată pentru totdeauna” (Pascal, Cugetări). 

Societatea de consum utilizează toate industriile, tehnicile și mijloacele ei de seducere pentru a ne ține legați de această lume și a ne face să uităm natura noastră muritoare. Dar atunci când încercăm să camuflăm, să uităm sau să înăbușim spaima de moarte, ea reapare din adâncurile neștiute ale conștiinței sub formă de nevroză, deprimare, obsesii, spaime iraționale și alte tulburări nervoase care au luat proporții de masă în lumea modernă: „Din traiul cel bun lumesc iese neliniște lumească. Educația exterioară cu neliniște (stres) duce în fiecare zi sute de oameni (chiar și copiii mici) la psihanalize (…), construiește mereu spitale de boli psihice și instruiește psihiatri, dintre care mulți nici în Dumnezeu nu cred, nici existența sufletului n‑o primesc. Prin urmare, cum e cu putință ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte, cea veșincă?” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, 1).

Neliniștea și teama, oricare ar fi cauzele lor aparente, sunt consecința lipsei de credință sau a unei credințe șovăielnice. Căci, credincios sau nu, omul știe bine că nicio ființă omenească, nicio putere din această lume nu‑l pot apăra împotriva morții, care pune capăt în mod inevitabil oricărei existențe lumești. Pentru atei, moartea este pretutindeni prezentă, dat fiind că ea a luat locul lui Dumnezeu și al vieții veșnice. Neființa se ascunde îndărătul tuturor ființelor, iar existența nu este decât fața vizibilă a neantului, căci pentru necredincioși „lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi – iar îndărătul lor... nu se află nimic” (J.‑P. Sartre, Greața). Cum să nu ne cuprindă spaima și deznădejdea atunci când neantul este destinația ultimă a existenței omenești și a tot ce există?... Cu cât ne îndepărtăm de Dumnezeu, cu atât neantul se întinde și spaima se întețește, iar atunci când lumina lui Dumnezeu nu mai pătrunde deloc în sufletul nostru, ne aflăm cufundați în „în întunericul din afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Mt 25, 30). 

Teama este consecința imediată a îndepărtării noastre de Dumnezeu – cu alte cuvinte, consecința păcatului, căci „tot ce nu vine din credință este păcat” (Rm 25, 30). Frica a fost, într‑adevăr, prima reacție a lui Adam după încălcarea voinței lui Dumnezeu: „Ți‑am auzit glasul în grădină și m‑am temut, pentru că eram gol, și m‑am ascuns” (Fac. 3, 9). Când se desprinde de Tatăl ceresc, omul se află singur și neputincios în fața neantului infinit care a luat locul lui Dumnezeu. Cele lumeşti nu sunt suficiente pentru a umple această prăpastie, ele fiind trecătoare și pieritoare ca şi ființa omenească: „Lucrurile pământești sunt ca un vis. (…) Numai bunurile sufletului sunt sigure și indestructibile” (Sf. Antonie cel Mare, „Îndemnuri”, Filocalia). 

Tot așa cum omul real nu este trupul de carne, realitatea lumii nu este lumea materială, ci Dumnezeu, Care este prezent în tot ce există: „El nu este vizibil El Însuși, dar Se arată în mod lămurit în toate lucrurile vizibile, ca și sufletul în trup. Iar dacă este imposibil ca trupul să se mențină fără suflet, tot așa este imposibil ca lumea vizibilă, tot ce există, să se mențină fără Dumnezeu. (…) Pronia lui Dumnezeu cârmuiește lumea și nu lipsește din niciun loc. Pronia este rațiunea absolută care a modelat materia pentru a face lumea. Ea este făuritorul a tot ce există” (Sf. Antonie cel Mare, ibid.). 

Dacă Pronia lui Dumnezeu este pretutindeni prezentă și orânduiește orice lucru, aceasta înseamnă că Binele se află în toate lucrurile create, căci voința lui Dumnezeu este întotdeauna bună și izvor al Binelui sub toate formele lui: „Binele este modul de cunoaștere a lui Dumnezeu. (...) Voința lui Dumnezeu este mântuirea oamenilor, dat fiind că Dumnezeu este pentru om cauza tuturor binefacerilor și a fericirii veșnice” (Sf. Antonie cel Mare, ibid.). Răul, suferința și moartea nu au fost făcute de Dumnezeu, ci sunt consecința păcatului care ne‑a îndepărtat de Tatăl ceresc, singurul izvor al Vieții și al Binelui: „Dumnezeu nu a făcut moartea și nu se bucură de pierzania celor vii. Moartea a fost introdusă mai degrabă prin om, adică prin neascultarea lui Adam; tot așa și pentru celelalte pedepse. Dar tot restul trebuie să‑l atribuim lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica).

Nefiind făcut de Dumnezeu, păcatul „este neființă” (Sf. Nectarie din Egina), de accea a fost spus că „plata păcatului este moartea” (Rm 6, 23). Ceea ce numim în mod obişnuit „moarte” este pentru creștini nemurirea, modul de existență a lui Dumnezeu, Care nu a făcut moartea, ci viața veșnică. Prin urmare, moartea nu are existență proprie, ea este neființa în care se prăbușește sufletul omului care s‑a rupt de Ființa lui Dumnezeu: „Moartea, dacă omul știe să o înțelegă, este nemurire. Dar pentru cei neștiutori, care nu o înțeleg, este cu adevărat moarte. Nu de această moarte trebuie să ne temem, ci de pieirea sufletului, care este necunoașterea lui Dumnezeu. Aceasta este de temut pentru suflet” (Sf. Antonie cel Mare, ibid.). 

Dacă Dumnezeu este pretutindeni, iar voința Lui este întotdeauna bună, cel care crede în El și se supune cu totul voinței Lui va putea învinge amărăciunea, deprimarea și teama, dat fiind că el este încredințat că încercările, suferințele și înfrângerile pe care le va întâlni în această lume sunt bune și folositoare pentru mântuirea lui, căci i‑au fost trimise cu îngăduința lui Dumnezeu, Care este Binele absolut și nu voiește decât binele: „Pronia este voința lui Dumnezeu, în virtutea căreia toate existențele primesc conducerea potrivită. (…) Observând acestea, trebuie să admirăm toate operele Proniei, pe toate să le lăudăm, pe toate să le primim fără cercetare, chiar dacă multora le par nedrepte. (…) Trebuie să se știe că toate întâmplările triste duc la mântuire pe cei care le primesc cu mulțumire și ele sunt negreșit de folos. Trebuie să se știe că Dumnezeu voiește ca toți să se mântuie (1 Timotei 2, 4) și să dobândească împărăția Lui” (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.). 

În momentele noastre de deprimare, de tulburare și de înfricoșare, să ne amintim cuvintele lui Hristos și să le păstrăm în străfundul inimii în orice împrejurare: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (In 14, 27).