Sărutarea păcii și Crezul în cadrul Dumnezeieștii Liturghii

publicat in Dicţionar Liturgic pe 7 Iunie 2018, 18:48

SCURT ISTORIC ȘI SEMNIFICAȚII

În cadrul Liturghiei Euharistice, înainte de a se începe Anaforaua¹, avem două momente care merită atenție: Sărutarea păcii și Crezul.

1. Sărutarea păcii este unul dintre cele mai vechi gesturi liturgice și se găsește menționată în multe izvoare². Din acestea înțelegem că, în primul mileniu, preoții și credincioșii își dădeau sărutare sfântă (fiecare în tagma sa), ca mărturie a dragostei reciproce în Hristos și ca împlinire a Testamentului Domnului („Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v‑am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul… întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții”, In 13, 34‑35). De asemenea, gestul era și semn de iertare și îndepărtare de orice mânie sau gând rău avut împotriva fratelui, pentru că tot Mântuitorul îndeamnă: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă‑te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Mt 5, 23‑24).

Semnificațiile duhovnicești au rămas aceleași, însă gestul în sine nu este prea cunoscut de credincioși în prezent, pentru că, din punct de vedere vizual, acesta a fost izolat cu totul în Altar prin închiderea ușilor împărătești și tragerea dverei (după Intrarea Darurilor); iar din punct de vedere auditiv, este dedicat doar preoților (care slujesc Litughia în sobor). În practică, sărutarea păcii este un dialog spus în taină (sau un salut duhovnicesc): Protosul zice „Hristos în mijlocul nostru”, cel de‑al doilea preot răspunde cu „Este și va fi” (și se sărută unul pe altul pe umeri), iar cel dintâi încheie prin cuvintele „Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”³.

Acest schimb de cuvinte este împlinirea firească a îndemnului de mai înainte al diaconului care zice: „Să ne iubim unii pe alții, ca într‑un gând să mărturisim”⁴ și, mai mult decât atât, îi implică pe toți. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „Sărutarea duhovnicească strigată tuturor prefigurează și schițează anticipat acordul, unanimitatea și identitatea de cuvânt / rațiune a tuturor în credință și iubire care va fi la momentul descoperirii / revelării celor bune viitoare, și prin care cei vrednici vor primi intimitatea / familiaritatea cu Cuvântul / Rațiunea și Dumnezeu…”⁵. De aici înțelegem că sărutarea păcii nu este doar semnul unității preoților în dragoste unul față de altul și față de Hristos (pentru că mai înainte de a se săruta între ei, preoții sărută și Cinstitele Daruri), ci trebuie să fie și semnul dragostei și unității dintre toți membrii comunității ecleziale, clerici și credincioși dimpreună, iar această unitate în dragoste, alături de unitatea în credință (prin mărturisirea Crezului), sunt condiții esențiale în împlinirea celei din urmă uniri și cea mai importantă – cu Hristos euharistic.

2. Crezul niceo‑constantinopolitan⁶ a fost la început strâns legat de Slujba Botezului, mai apoi a fost introdus în Liturghie de patriarhul monofizit (eretic) al Antiohiei Petru Gnafevs, și apoi generalizat în cult, la Constantinopol, de către patriarhul monofizit Timotei (511‑518), care a dorit prin aceasta să‑şi marcheze opoziția față de predecesorul său strict calcedonian, Macedonie al II‑lea (495‑511), arătând că adevărata mărturisire de credință este cea niceo‑constantinopolitană, iar mărturisirea de la Sinodul de la Calcedon (451) este o inovație⁷. Chiar dacă tendința și motivul introducerii Crezului au fost greșite, Crezul a rămas totuşi în cadrul Liturghiei și după anul 518 (când puterea din Constantinopol a revenit la ortodoxia calcedoniană), creând o strânsă legătură între învățătura de credință (doctrină), trăirea duhovnicească a credincioșilor și participarea lor la Misterul Euharistic (dar diminuând importanța Anaforalei)⁸.

Despre prezența Crezului în Liturghie, Nicolae al Andidei spunea că „a fost rânduit ca din acesta să se facă cunoscut tuturor că Unul din Sfânta Treime, Fiul Unul Născut și Cuvântul Tatălui fără de început, Acesta S‑a făcut om pentru mântuirea noastră, întrupându‑Se din Sfânta Fecioară, răstignindu‑Se, fiind îngropat și înviind; ale Lui sunt acestea săvârșite potrivit poruncilor Sale dumnezeiești, pentru ca lucrându‑se mântuirea noastră nu numai în cuvinte, ci și în fapte, să ne arătăm trăind și viețuind așa…”⁹.

Note:

1. Anaforaua (din grecescul anaforà, care în limba română are sensul de „ofrandă”sau „oferire”) desemnează partea principală a Dumnezeieștii Liturghii (sau a Liturghiei Euharistice, dacă ținem cont de împărțirea Liturghiei în Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică) sau rugăciunea euharistică în timpul căreia Darurile de pâine și vin se prefac în Trupul și Sângele Domnului.

2. Dintre acestea, menţionăm Didahia, Apologia I a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, Tradiția Apostolică etc. În plus, majoritatea comentariilor liturgice bizantine amintesc și interpretează acest gest liturgic.

3. În unele parohii din țară, dar mai ales în majoritatea parohiilor din Diaspora, Sărutarea Păcii se împlinește în altar de către preoți, iar mai apoi protosul (preotul care prezidează Liturghia), ieșind prin ușile împărătești, spune cuvintele sărutării și către popor. Credincioșii răspund, iar în unele comunități își strâng și mâinile în semn de dragoste frățească (acolo unde nu există ideea preconcepută și nefondată că acest gest ar fi unul specific Bisericii Catolice).

4. Nicolae al Andidei (sec. XI) zice: „Diaconul strigă acel Să ne iubim unii pe alții!, astfel ca îmbrățișarea / sărutarea sensibilă făcută să fie primită în chip înțelegător în inimă și să alunge din ea orice ranchiună” (vezi „Considerație preliminară rezumativă cu privire la simbolurile și tainele ce se fac în Dumnezeiasca Liturghie”, în Diac. Ioan I. Ică jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – Integrala comentariilor liturgice, Editura Deisis, Sibiu, 2011, p. 300.

5. Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Mistagogia”, în De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – Integrala comentariilor liturgice, ed. cit., p. 225.

6. Se numește astfel pentru că primele șapte articole au fost alcătuite la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), iar următoarele cinci au fost formulate la Sinodul al II‑lea Ecumenic de la Constantinopol (381). Acest Crez a fost însă influențat de alte două crezuri mai vechi: Crezul Apostolic și Crezul ierusalimitean.

7. Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe – un comentariu istoric, Editura Deisis, Sibiu, 2008, pp. 160‑162.

8. În cazul în care Anaforaua se citește cu voce tare, în auzul credincioșilor.

9. Nicolae al Andidei, op. cit., p. 301.