Nimeni nu a văzut pe Adam când Dumnezeu l‑a zidit, când a primit suflare de viață, căci nicio ființă omenească nu exista încă. Și când mai apoi, prin Suflarea dumnezeiască, a primit suflarea cea de viață, prima făptură care l‑a văzut a fost femeia, Eva, care a venit după primul om.

La fel este și cu al doilea Adam, adică Domnul. Nimeni nu L‑a văzut când a înviat din morți. Niciunul dintre ai săi nu era de față iar soldații care‑L păzeau erau morți de frică. După Învierea Sa, femeia este prima care L‑a văzut, după cum ne spune Marcu astăzi: înviind Iisus, în zorii primei zile a săptămânii, S‑a arătat mai întâi Mariei Magdalena. Unii cred că evanghelistul arată aici limpede ceasul Învierii Domnului, ca fiind dimineața, și că S‑a arătat mai întâi Mariei Magdalena, chiar în clipa Învierii Sale. Însă evanghelistul nu a spus aceasta, după cum vom vedea, dacă luăm bine aminte.

Puțin mai sus, ca și ceilalți evangheliști, Marcu spune că aceeași Marie a venit la mormânt cu celelalte femei mironosițe, că l‑au găsit gol și că au plecat. Vedeți că Domnul a înviat mult înainte să‑L fi văzut Maria? Când evanghelistul vrea să ne spună care era ceasul acela, nu spune numai de dimineață ca aici, ci foarte de dimineață. Iar prin răsărit, înțelege lumina cea slabă care se arată înainte de răsăritul soarelui la orizont. Ioan zice și el același lucru când spune că Maria Magdalena a venit la mormânt dis‑de‑dimineață, fiind încă întuneric, și că a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Ioan mai spune și că Maria Magdalena nu numai că a venit la mormânt, dar că a plecat fără să fi văzut pe Domnul. A alergat și s‑a dus să caute pe Petru și pe Ioan, și nu le‑a spus că Domnul a înviat, ci că fusese luat din mormânt. Prin urmare, nu știa încă de Înviere.

Ce voi arăta acum iubirii voastre este acoperit de o umbră de către evangheliști. Vestirea Învierii lui Hristos, Maica Domnului a fost cea dintâi care a primit‑o. Acest lucru este drept și firesc. Ea este cea care L‑a văzut cea dintâi după Învierea Sa și a avut fericirea de a‑I auzi Glasul. Nu numai că L‑a văzut cu ochii săi și L‑a auzit cu urechile sale, dar a fost și prima și singura care I‑a atins cu mâinile ei preacuratele Sale Picioare, cu toate că evangheliștii nu spun toate acestea limpede, pentru a nu isca bănuieli necredincioșilor.

Însă pentru că prin Harul celui Înviat, cuvântul meu este astăzi auzit de credincioși, prilejul sărbătorii ne împinge a limpezi ceea ce privește pe mironosițe. Iar dreptul pentru aceasta ne este dat de Cel Care a spus: „Nimic nu este acoperit care să nu se descopere.” Și așa va fi.

Mironosițele sunt femeile care au însoțit‑o pe Maica Domnului, care au stat lângă ea în vremea mântuitoarelor Patimi, și care cu dragoste au uns cu miresme Trupul lui Iisus. Când Iosif din Arimateea și Nicodim au cerut și au dobândit de la Pilat Trupul Domnului, când L‑au coborât de pe Cruce, L‑au înveșmântat într‑un giulgiu cu miresme, L‑au pus într‑un mormânt săpat în piatră și au închis intrarea cu o piatră mare, Maria Magdalena și cealaltă Marie erau acolo, stând în fața mormântului și priveau, după evanghelistul Marcu. Zicând cealaltă Marie, el înțelege, oricum, pe Maica lui Hristos, care mai era numită și mama lui Iacov și a lui Iosi, fiii soțului ei Iosif.

Ele nu erau singurele care priveau înmormântarea lui Hristos. Erau și alte femei, după istorisirea lui Luca. Femei venite din Galileea pentru a‑L însoți, care au văzut mormântul și chipul în care Trupul fusese așezat înăuntru, iar aceste femei erau Maria Magdalena, Ioana și Maria, mama lui Iacov și celelalte, care erau împreună cu ele. Evanghelistul mai spune și că ele s‑au dus după miresme și parfumuri. Încă nu știau că El era într‑adevăr mireasma vieții, pentru cei care se apropie de El cu credință, ca și mirosul morții pentru cei care rămân necredincioși până la sfârșit. Mireasma veșmintelor Sale, a Trupului Său, sunt mai presus decât orice mireasmă. Numele Său e ca mireasma care se răspândește, parfumul Său dumnezeiesc a umplut universul. Ele nu știau aceasta! De aceea au pregătit miresme și parfumuri, ca pentru a cinsti pe un mort, au născocit un antidot pentru a îngădui celor care voiau să stea lângă Trupul care avea să putrezească, pe care aveau să‑L ungă.

Au pregătit miresmele și, după poruncă, s‑au odihnit în vremea Sabbatului. Într‑adevăr, ele nu trăiseră un adevărat Sabbat, după cum nu vor simți nici pe acesta binecuvântat între toate, care ne duce din lăcașurile iadului în tăria luminoasă și dumnezeiască a cerului.

Deci, în prima zi a săptămânii, după cum spune Luca, pe când era încă noapte, au venit la mormânt purtând miresmele pe care le pregătiseră; Matei zice când se lumina de ziua întâia a săptămânii, și că cele care au venit erau două. Iar Ioan îl completează: dis‑de‑dimineață, spune el, fiind încă întuneric, și că cea care a venit era Maria Magdalena. Prin ziua cea dintâi a săptămânii, evangheliștii înțeleg Duminica. Spunând: după ce a trecut sâmbăta, pe când răsărea soarele, foarte de dimineață și fiind încă întuneric, vorbesc despre momentul răsăritului când întunericul se luptă cu lumina, de ceasul în care orizontul de la răsărit începe a se lumina și vestește venirea zilei.

Dacă de departe ne uităm la răsărit, lumina își schimbă culoarea către ceasul al nouălea din noapte, când mai sunt încă trei ceasuri până la sosirea zilei desăvârșite. Evangheliștii par oarecum să nu fie de acord cu privire la această oră și la numărul femeilor. Acest lucru se datorează faptului că, după cum au spus, mironosițele erau multe și nu au venit toate împreună dintr‑o dată, și nici mereu aceleași; toate la răsărit, dar nu în același timp. Maria Magdalena a venit singură, fără celelalte și a rămas mai mult timp.

Fiecare evanghelist nu vorbește deci decât de una dintre aceste veniri și de anumite femei, lăsându‑le la o parte pe celelalte. Iar eu socotesc, după ce am cercetat pe toți evangheliștii – după cum am spus – că prima care a venit la mormântul Fiului său și Dumnezeu, a fost Maica Domnului cu Maria Magdalena. Aceasta ne este îndeosebi istorisit de către evanghelistul Matei: au venit Maria Magdalena, spune el, și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Și iată s‑a făcut cutremur mare; că îngerul Domnului coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s‑au cutremurat cei ce păzeau și s‑au făcut ca niște morți. 

Toate celelalte femei au sosit după cutremur și după fuga păzitorilor și au găsit mormântul deschis și piatra dată la o parte. Dar Maica Domnului era acolo când a fost cutremurul de pământ, când piatra a fost dată la o parte și când mormântul s‑a deschis, când cei ce păzeau îngroziți încă nu fugiseră. Dar Maica Domnului era fără frică și se bucura de toate cele ce vedea. Eu cred că pentru ea, cea dintâi, s‑a deschis mormântul purtător de viață. Mai întâi pentru ea și din cauza ei, apoi pentru noi toți, totul s‑a deschis, cele de sus și cele de dedesubt de sub pământ. Pentru ea îngerul a strălucit, pe când era încă noapte, în lumina îngerească strălucitoare, în care a văzut nu numai mormântul deschis, ci și giulgiurile rânduite, ca mărturie limpede a Învierii Celui Îngropat. Îngerul era cel al Buneivestiri, era Gavriil care o vedea grăbindu‑se către mormânt.

Altă dată, îi spusese: Nu te teme Marie, că ai găsit har dinaintea lui Dumnezeu. Acum, coboară încă o dată, și spune același lucru celei pururea Fecioară. Îi vestește Învierea Celui pe care L‑a zămislit fără de sămânță, dă piatra la o parte, îi arată mormântul gol cu giulgiurile și îi adeverește vestirea bucuriei. Matei scrie: Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați. Nu este aici; căci S‑a sculat precum a zis. Căci pe Domnul nici zăvoarele, nici lacătele și nici pecetea morții și a mormântului nu L‑au putut ține, El care este și Domnul nostru, al îngerilor din cer, este singurul Stăpân al universului. Veniți de vedeți locul unde a zăcut; și degrabă mergând spuneți ucenicilor Săi că S‑a sculat din morți. Și mai adaugă că plecând ele de la mormânt, cu frică și bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Cred că Maria Magdalena a ieșit înfricoșată, ca și celelalte femei care veniseră acolo. Ele nu înțeleseseră cuvintele îngerului, nu putuseră să suporte până la capăt intensitatea luminii, pentru a vedea și a înțelege limpede. În vreme ce bucuria a fost pentru Maica Domnului; ea a înțeles cuvintele îngerului. De aceea a strălucit în lumină, ea care era cu totul curată și plină de Har dumnezeiesc. Și și‑a însușit adevărul, a crezut arhanghelului, care și în trecut a fost vrednic de credință.

Și cum să nu fi înțeles Fecioara toate cele ce se plineau, ea care avea Înțelepciunea dumnezeiască și urma îndeaproape cele ce se petreceau: marele cutremur de pământ, îngerul cel strălucitor care s‑a pogorât din ceruri, păzitorii morți de frică, mormântul gol, marea minune a giulgiurilor așezate jos, păstrate de mir și aloe, fără a avea Trupul înlăuntrul lor, și vestirea îngerească plină de bucurie? Această vestire, Maria Magdalena, ieșind din mormânt, pare a n‑o fi auzit – de altfel îngerul nu i‑a vorbit. Ea a văzut că mormântul era gol, dar nu a văzut giulgiurile și s‑a grăbit să caute pe Petru și pe celălalt ucenic, după cum istorisește Ioan.

În vreme ce Maica Domnului întâlnește alte femei, se întoarce și atunci Iisus le întâlnește și le spune: „Bucurați‑vă!” Ca atare, Maica Domnului, înainte de Maria Magdalena, a văzut pe Cel care a pătimit pentru mântuirea noastră, a fost îngropat și a înviat.

Matei mai spune că ele apropiindu‑se de Iisus, au cuprins picioarele Lui și I s‑au închinat.

Născătoarea de Dumnezeu este singura care înțelege cuvintele îngerului care vestește Învierea, Maria Magdalena fiind prezentă, după cum este prima dintre femeile care Îl înconjoară care a întâlnit pe Fiul și Dumnezeul său, care a văzut și a recunoscut pe Cel Înviat. De aceea se închină și Îi atinge picioarele, și astfel se face apostolul apostolilor.

Că Maria Magdalena nu era cu Maica Domnului care se întorcea de la mormânt, când a întâlnit‑o Domnul, aflăm de la Ioan: ea a alergat, spune el, și s‑a dus să caute pe Simon Petru și pe celălalt ucenic pe care‑l iubea Iisus, și le‑a spus: Au luat pe Domnul din mormânt, și nu știm unde l‑au pus. Cum deci, dacă L‑ar fi văzut, și dacă L‑ar fi atins cu mâinile ei și dacă L‑ar fi auzit, ar fi putut să spună astfel de cuvinte, și anume că L‑au luat și nu se știe unde L‑au pus? Și după ce Petru și Ioan au alergat la mormânt, de unde, după ce au văzut giulgiurile, s‑au întors, Maria, mai spune Ioan, stă lângă mormânt și plânge.

Vedeți deci că nu văzuse și nu auzise încă nimic? La întrebarea îngerilor care i s‑au arătat și i‑au spus: Femeie, de ce plângi?, ea răspunde ca și cum ar fi vorba despre un mort. Și când se întoarce și vede pe Iisus, din nou, nu înțelege nimic când El îi spune: De ce plângi ? Răspunde fără a ști ce spune, până în momentul în care Iisus o cheamă pe nume și îi dovedește că El este. Atunci se închină și încearcă să‑I sărute picioarele, și Îl aude spunându‑i: Nu mă atinge. Din toate acestea înțelegem că la arătarea dinainte către Maica Sa și femeilor care erau împreună cu ea, deși Matei îngăduie aceasta tuturor femeilor, Iisus i‑a îngăduit doar ei singure să‑I atingă picioarele. Pentru motivele pe care le‑am pomenit mai sus, nu vrea să o scoată în evidență pe Maica Sa.

După Maica Domnului care a fost prima care a venit la mormânt, prima care a auzit evanghelia Învierii, multe alte femei s‑au adunat și au văzut, și ele, piatra dată la o parte și au auzit pe înger. La întoarcere, ele s‑au despărțit. După Marcu, unele au părăsit mormântul, în frică și uimire, fără să spună nimic nimănui, pentru că le era frică. Altele au însoțit pe Maica Domnului și au putut să vadă și să audă pe înger. Maria Magdalena însă s‑a grăbit să meargă la Petru și Ioan, și s‑a întors cu ei la mormânt.

Când aceștia au plecat, a rămas singură și apoi a putut să vadă pe Domnul, care a trimis‑o să spună apostolilor că‑L văzuse pe Domnul și că îi spusese toate acestea, după cum istorisește Ioan.

Dacă Marcu spune că această arătare s‑a petrecut tocmai la răsăritul soarelui, după zori, el nu pretinde însă că acesta a fost ceasul Învierii Domnului, nici cel al primei Sale arătări.

Avem deci, cu privire la mironosițe, acordul limpede al celor patru evangheliști.

În ciuda femeilor mironosițe, în ciuda lui Petru, Luca și Cleopa, care spun că Domnul este viu și că L‑au văzut, ucenicii nu au crezut; Domnul i‑a certat pentru aceasta atunci când S‑a arătat în mijlocul lor, când erau toți împreună.

După ce S‑a arătat multora și în numeroase chipuri, arătând că era viu cu adevărat, ucenicii nu numai că au crezut dar s‑au și grăbit să‑L propovăduiască peste tot. Glasul lor s‑a făcut auzit peste tot pământul și cuvintele lor până la marginile pământului. Domnul lucra dimpreună cu ei și întărea cuvintele lor prin minunile care urmau. Într‑adevăr, minunile erau necesare pentru propovăduirea învățăturii peste tot pământul. Aceste mari minuni erau necesare pentru arătarea și întărirea propovăduirii.

Este adevărat că pentru cei care primesc cuvântul și cred în el cu tărie minunile nu sunt necesare. Cine sunt aceștia ? Cei ale căror fapte stau mărturie. Arată‑mi credința ta, se spune, din faptele tale. Cel care crede să arate deci aceasta prin faptele unei vieți drepte.

Căci altminteri, cine va crede că gândurile sunt cu adevărat înalte, mari, cerești după cum cere evlavia? Dacă faptele sunt rele, dacă omul este legat de pământ și de cele pământești? Fraților, nu vom câștiga nimic spunând că avem o credință dumnezeiască, dacă faptele noastre nu sunt pe măsură. La ce au folosit candelele fecioarelor nebune care nu aveau untdelemn, adică faptele iubirii și milostivirii? La ce a folosit să cheme pe Avraam părintele său, bogatului care ardea în flăcările nestinse, pentru nepăsarea sa față de Lazăr? La ce a folosit chemarea la Nunta dumnezeiască în palatul veșnic de nuntă, celui care nu avea cămașa faptelor bune? Cu toate acestea a fost chemat, a luat loc printre sfinții meseni, dar pentru că era îmbrăcat cu cămașa vieții sale celei rele, a faptelor sale de rușine, a fost dat în vileag, iar apoi aruncat cu mâinile și picioarele legate în gheena unde sunt lacrimile și scrâșnirea dinților.

Fie ca niciunul dintre cei pe care i‑a chemat Hristos să nu guste niciodată din acest loc. Și viața fiecăruia să fie pe potriva credinței și toți să intre în cămara de nuntă a bucuriei de nespus și să trăiască veșnic dimpreună cu sfinții, în lăcașul bucuriei adevărate. 

Amin !

Sfântul Grigorie Palama (1296‑1359)