Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 8 Martie 2018 Ora: 15:14

Cea de-a douăzecea aniversare de la hirotonia întru arhiepiscop a Înaltpreasfințitului Iosif

„Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc, […]. Şi a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Hristos Iisus.” (1 Tim. 1, 12-14)

Puțină istorie contemporană…

 

Prin rugăciunile sfinților Părinților noștri, să amintim, întru această a douăzecea aniversare de la hirotonia Părintelui nostru duhovnicesc, cum a lucrat Duhul Sfânt dimpreună cu noi, această mică obște a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale. Nu este în puterile noastre a avea o adevărată cunoaștere a realității istorice. Ar trebui să vedem istoria omenească din punctul de vedere al lui Dumnezeu, lucru de care numai marii sfinți sunt în stare prin har. Ne dorim o teologie a istoriei, mai ales a istoriei Bisericii, și în special a istoriei Bisericii Ortodoxe în Occident sau din Occident… Vom propune cu modestie câteva rânduri, pentru a nu uita ceea ce s-a petrecut, după știința noastră, de la 1998 încoace, cu Înaltpreasfinția Sa Mitropolitul Iosif și în jurul lui.

De unde să începem? Care este punctul de pornire? Care este „începutul”, după cum spune Facerea? Care este geneza vieții noastre bisericești? Știm că planul Domnului este mântuirea tuturor oamenilor prin lucrarea Bisericii Sale, prin arătarea iubirii Sale și a adevărului Său. Însă cum a făcut să răsară această frumoasă obște și să cheme în fruntea sa un tânăr preot român, un student vorbitor de franceză care slujea la sfânta mănăstire de la Bussy-en-Othe și urma cursurile Institutului de Teologie Saint-Serge, înlocuind ici și colo preoți, vizitând mănăstiri catolice, dăruit de Duhul Sfânt pentru a întâlni oameni și a se împrieteni cu ei? „La început”, în afara timpului, Domnul cheamă persoane omenești, rânduiește cu o mână providențială împrejurările prielnice planului Său de viață. Ce minunată este lucrarea dumnezeiască în zidire și în istoria poporului Său!

Trebuia înscăunat arhiepiscopul Arhiepiscopiei române, a cărei origine se află în prezența ortodoxă românească în Franța secolului al XIX-lea – și probabil mai dinainte. În Sfânta Liturghie sunt pomeniți Mitropolitul Visarion, Arhimandritul Iosafat, ca și ierarhii mai apropiați din punct de vedere cronologic: Arhiepiscopul Teofil și Arhiepiscopul Adrian, de fericită amintire. În această genealogie duhovnicească rostim și numele marelui Patriarh Iustinian, care, în urma unei viziuni proroceşti, a vrut să pună umărul la cunoașterea Ortodoxiei în Europa Occidentală și a constituit în anii ’70 o adevărată mică Biserică sub forma unei dioceze autonome care avea menirea de a primi pe francezi1.

În alegerea atât de tânărului Părinte Iosif, prin Duhul Sfânt mai întâi, iar mai apoi prin poporul preoțesc al Bisericii, se întâlneau curentul românesc parizian și curentul francez aflat în căutarea Adevărului. Problematica occidentală a Ortodoxiei este prezentă încă de la început în nașterea acestei eparhii. Dumnezeu a vrut ca aceasta să primească numele de Mitropolia Ortodoxă Română, nu „în” Europa, ci „a” Europei Occidentale și Meridionale.

Din 1993, se întrunea la Paris, în jurul Înaltpreasfinției Sale Mitropolitul Serafim, locum tenens al Arhiepiscopului ortodox român din Europa occidentală, un grup de prieteni format din preoți, diaconi și credincioși români și francezi, dintre care protoiereul Grégoire Bertrand-Hardy, un om care avea încrederea tuturor2. Primii menținuseră cu curaj, în Franța și în alte țări europene, comunități românești, în ciuda a tot felul de dificultăți. Ceilalți rămăseseră credincioși Patriarhiei Române, care se arătase mereu binevoitoare cu francezii3. Acest grup a dat naștere Consiliului Mitropolitului: acesta venea în mod regulat din Germania pentru a discuta sau aproba lucrarea care i se prezenta. În cursul întrunirilor Consiliului, a cerut să i se propună candidați la scaunul arhiepiscopal, căci era de datoria lui, din încredințarea Sfântului Sinod, să organizeze alegerea unui titular. Printre numele care s-au rostit, mai ales de către francezi, a fost cel al ieromonahului Rafail, pe care numeroși credincioși și preoți îl frecventaseră pe când era călugăr la mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul de la Maldon, din Marea Britanie. Propunerea aceasta era semnificativă. Dumnezeu voia pur și simplu pentru poporul său un ierarh care să fie un părinte duhovnicesc.

Se recunoștea în Părintele Rafail, ucenic al Părintelui Sofronie, linia duhovnicească a Sfântului Siluan Athonitul: reînnoirea vieții bisericești prin reînnoirea permanentă a episcopatului, a slujirii pastorale, a tainei duhovniciei în Biserică. Astfel s-a organizat, după canoane, prezentarea celor trei candidați, iar Părintele Rafail a fost ales împotriva voinței sale. Și nu a primit să fie episcop! A invocat faptul că Părintele lui, Arhimandritul Sofronie, îi dăduse binecuvântarea pentru a fi pustnic în munții României și că nu avea libertatea de a schimba el însuși acest Cuvânt. Părintele Rafail făcea astfel dovada ascultării. O mică delegație s-a deplasat în decembrie, înainte de căderea zăpezilor, în satul cocoțat pe dealuri pentru a-l întâlni! O mașină i-a condus până acolo, apoi a trebuit să meargă, încălțați cu cizme, cu sutanele ridicate până la centură, pe cărările noroioase de munte pentru a ajunge sus, printre copaci, la câteva case de țărani cu coșurile fumegânde. Părintele Rafail s-a arătat așa cum era: amabil, primitor, zâmbitor, liniștit. Această întâlnire a fost cu adevărat o clipă de neuitat, la adăpost de frig și de grijile lumii, într-un colț uitat de lume… Însă, cu gingășie, Părintele ne-a spus din nou despre ascultarea lui: nu putea primi hirotonia întru episcop, pentru că nu avea, pentru moment, binecuvântarea duhovnicului său decât pentru a se ruga în munte! Mai târziu a repetat aceste cuvinte Preafericitului Patriarh Teoctist. Trebuiau deci organizate noi alegeri!

Cu binecuvântarea Mitropolitului Serafim, consilierii, în căutare de noi candidați, au avut inspirația de la Duhul Sfânt de a propune și pe Părintele Iosif. Credincioșii francezi îl cunoșteau de la sosirea lui în Franţa, în 1994. La originea alegerilor rămânea aceeași chemare duhovnicească: a alege un păstor care, pe lângă toate calitățile de conducere și administrare a casei lui Dumnezeu – ceea ce se cheamă „iconomie” – să primească de la Duhul Sfânt și harurile de trebuință în vremurile noastre și în toate vremurile: duhovnicia, dragostea părintească, duhul apostolic și misionar; un om care să fie episcopul tuturor, români, francezi și alții! Încă de când l-am întâlnit, tânărul care a primit, la cererea noastră și din jertfelnicie, să devină „episcopabil” dovedea o viziune universală a Ortodoxiei.

„De-aceea Domnul ne-au și poruncit a iubi pe vrăjmași, iar Duhul lui Dumnezeu dă puterea de a-i iubi. Iar dacă suntem neputincioși, și nu este în noi dragoste, să cerem fierbinte Domnului și Preasfintei Sale Maici, și tuturor sfinților, și întru toate ne va ajuta Domnul Care atât de mult ne iubește; iar când se atinge El de suflet și trup, totul în noi se schimbă și se face mare bucurie în suflet, căci cunoaște pe Făcătorul lui și a Sa necuprinsă milosârdie”4.

Când citim scrierile duhovnicești ale Sfântului Siluan, ale fericitului Arhimandrit Sofronie și ale Părintelui Rafail însuși, întâlnim această iubire deschisă spre toți cei ce caută a urma pe Hristos după tradiția pe care El Însuși a lăsat-o moștenire Apostolilor, și prin ei Părinților. Duhul ortodox – „catolic”, după cum se spunea pe vremuri, adică „sobornicesc” – te primește în adevăr și în iubirea lui Hristos; te primește cu prietenie, cu dragoste, fără duh de stăpânire. Este un duh al iubirii gata a răbda orice de la persoana pe care o iubește. Biserica este locul întâlnirii divino-umane, iar această întâlnire se face fie direct cu Hristos, prin Duhul Sfânt, fie prin persoane, oameni sfinți pe care Domnul îi pune în calea noastră – sfinți și sfinte, credincioși și credincioase, sfinți preoți, sfinți episcopi din vremea noastră binecuvântată! Întâlnirea cu cel care avea să fie Părintele nostru duhovnicesc și arhipăstorul nostru a fost un eveniment divino-uman remarcabil. Hristos Însuși stătea în spatele lui pentru a răspunde așteptărilor poporului Său: toți acești curajoși credincioși români risipiți prin lume și mai ales în Europa, toți acești francezi în căutare de adevăr și de viață. Am primit în suflete o mare încredere. Alegerile însele, datorate unei mari adunări de clerici și mireni veniți din Franța, din Belgia, din Marea Britanie, din Italia și din Spania, întruchipau Cincizecimea, Duhul pogorându-se peste noi și călăuzind alegerea noastră către acela dintre cei trei candidați pe care Dumnezeu îl voia drept episcop al Său. „Fii episcopul Meu!”, spunea Hristos inimii sale tremurânde… A fost un moment impresionant, aproape înfricoșător. Se numărau voturile: foarte tânărul preot devenea din ce în ce mai palid, plin de frică la vederea crucii care i se întindea. Era – și iubirea noastră pentru el ne arăta aceasta – înfricoșat, conștient de propria sa slăbiciune, punându-și nădejdea numai în Dumnezeu și în încrederea pe care i-o arăta Biserica. Toți erau în rugăciune, conștienți că avea loc un moment unic în istoria Bisericii și în istoria universală în cripta pariziană de la Saint-Sulpice, unde atâția adevărați creștini au fost fără îndoială mucenici.

Harul Sfântului Duh manifestat în harisme și lucrări

Cei douăzeci de ani de episcopat ai Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Iosif, Mitropolit de la 21 octombrie 2001, sunt douăzeci de ani din viața noastră. Copiii noștri au douăzeci de ani. Harta religioasă a Europei s-a schimbat. Contextul Ortodoxiei franceze s-a îmbogățit. Un val de ortodocși din toate țările a venit să însuflețească țările care îi primesc. Mitropolia poartă în sânul ei trei dioceze, Arhiepiscopia Europei Occidentale, Episcopia română a Italiei, Episcopia română a Spaniei și Portugaliei. Titularul său lucrează cu un minunat sinod mitropolitan. Și rămâne omul de rugăciune pe care Domnul ni l-a dat, omul simplu și zâmbitor. Colegii săi, Episcopul Siluan – purtând numele marelui sfânt al vremii noastre –, Episcopul Timotei – „adevărat fiu întru credință” (1 Tim.1, 2) –, Episcopul Marc – care dă „începutul Evangheliei” (Mc. 1, 1) –, Episcopul Ignatie – însuflețit de blândul „foc” misionar –, acum menit unei alte misiuni, cred în rugăciune și nu vor decât să ne cheme a fi și noi bărbați și femei ai rugăciunii.

Tot ceea ce Duhul Sfânt a rodit printre noi – mișcarea de tineret „Nepsis”, asociațiile „Axios”, „Sfântul Nicolae și Sfântul Siluan”, „Sfântul Cosma”, Frăția franco-română, Casa română europeană, atelierele de iconografie, Centrul de pelerinaje, Centrul de coordonare pedagogică, Universitatea de vară, Festivalul „Din dragoste pentru Frumos”, Centrul Ortodox de Studii și de Cercetare „Dumitru Stăniloae”, înmulțirea parohiilor, a mănăstirilor și a filialelor, întoarcerea Catedralei Sfinților Arhangheli în Mitropolie, revista și editura teologică Apostolia, cu atenția Păstorului nostru la harismele fiecăruia pentru misiune, încurajând de pildă învățarea pe de rost a Evangheliei –, toate acestea nu sunt decât un pretext și prilejuri pentru rugăciune, pretext și prilej pentru iubire. Să dăm slavă Domnului și pentru adevărata reînnoire printre noi a spovedaniei și a împărtășaniei.

Oare ne slăvim pe noi? – Nu! Suntem oare triumfători? – Nu! Am câștigat oare lupta cea bună? – Nu: nu încă! Cum știm că Duhul Sfânt lucrează printre noi? – Prin slăbiciunea noastră! Fără el, nimic nu durează. Biserica e ținută de Hristos Cel Purtător de Duhul Sfânt deasupra neantului de unde Ziditorul ne-a chemat. Nu avem nici bani, nici competență omenească, nici putere politică, nici sprijin lumesc, nici răbdare, nici virtute, nici putere, nici curaj; nu vindecăm prea des bolnavi; nu înviem încă morții (cf. Mt. 10, 8); nu reușim să împăcăm pe dușmani; nu reușim să ne ridicăm deasupra naționalismului, nici a formalismului, nici a ritualismului; nu am adus la adevărata credință pe cei care s-au îndepărtat de ea; nu suntem în stare să primim pe occidentalii care caută adevărul și viața; parohiile și obștile noastre sunt atât de fragile, preoții noștri extrem de ocupați sau obosiți; credincioșii noștri, atrași de puterile acestei lumi…

Și, cu toate acestea, suntem vii, căci Hristos a înviat! Vedem Sfintele Daruri preschimbate după epicleză. Suntem apărați de Maica Domnului și de toți sfinții din România, din Franța și din toate țările pe care le cuprinde Mitropolia Română. Vom face minuni, vom lucra cu toți ortodocșii din diferitele eparhii prezente în Europa; vom ști să vorbim occidentalilor care bat la ușa bisericilor noastre; vom mărturisi Ortodoxia către toți cei care se vor creștini; vom încredința lumea că Hristos este viu. Toate acestea, și altele și mai mari decât acestea, în ciuda marii noastre slăbiciuni, Duhul Sfânt le va împlini prin noi și prin copiii noștri, însă cu o condiție: să rămânem credincioși Bisericii, să nu părăsim adunările noastre, să aducem la slujbele bisericești pe copiii botezați, să avem pocăință, să ne spovedim adesea și să ne împărtășim adesea cu Trupul și Sângele lui Hristos cel Înviat. Căci pentru aceasta ni s-a dat un păstor. Prin lucrarea sa, Hristos ne cheamă, și cheamă pe toți oamenii, la Sfânta Împărtășanie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”.

Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Protoiereu al Franței

Note:

1. Este vorba despre Biserica Catolică Ortodoxă din Franța, pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales să hirotonească episcop pe tânărul preot Gilles Bertrand-Hardy. Această obște moștenea misiunea Episcopului Ioan de Saint-Denis (Eugraph Kovalevsky), pe care îl primise Preafericitul Iustinian. Patriarhul l-a uns cu Sfântul Mir pentru a-l ajuta în greaua lui misiune.
2. Ne limităm la a numi doar câteva persoane. Să nu se supere nici unul dintre cei care s-au devotat lucrării de reînnoire a Arhiepiscopiei Române! Francezi și români, cu toții au conlucrat la noua naștere a eparhiei noastre.
3. În 1993, Sfântul Sinod a fost nevoit să rupă legăturile cu episcopul E.C.O.F. Dar preoții și credincioșii care doreau aceasta puteau să rămână în Biserica Română.
4. Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 498.

 

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni