11 noiembrie - pomenirea sfântului părintelui nostru Martin cel Milostiv, episcop de Tours

Fiu al unui ofițer din legiunile romane, sfântul Martin[1]s-a născut în anul 316, la Sabaria, în Panonia (Ungaria), unde se afla garnizoana tatălui său. Cu toate acestea, sfântul a crescut în locul de baștină al familiei sale, la Pavia (Italia) și, conform obiceiului din acea vreme, avea să fie și el rânduit serviciului militar. Deși părinții săi erau păgâni, tânărul băiat a cerut, încă de la vârsta de zece ani, să fie primit catehumen. Doi ani după aceea, cum auzise despre nevoințele pustnicilor din Răsărit, a dorit să se depărteze de zbuciumul din lume pentru a duce viață monahicească, însă a trebuit să se supună voinței părinților săi și a fost înrolat în armată.

Îndeletnicirea sa nu îl împiedica însă să lucreze sfintele virtuți evanghelice. La vârsta de optsprezece ani, pe când se găsea în garnizoana de la Amines, din Galia, a întâlnit într-o zi de iarnă un sărac gol și tremurând de frig la poarta orașului. Văzând sfântul că vederea acestuia nu mișca pe nimeni, și deși nu avea altceva pe el decât mantia sa, căci dăduse deja ca milostenie tot ce avea, robul lui Dumnezeu a luat sabia, a tăiat mantia în două, și a dat o bucată săracului iar cu cea rămasă s-a îmbrăcat el, în ciuda bătăii de joc a celor dimprejur. În noaptea următoare, Hristos i-a apărut, îmbrăcat cu bucata de mantie cu care îl acoperise pe sărman, și L-a auzit spunând mulțimii îngerilor ce-I stăteau împrejur: „Martin, încă catehumen, m-a acoperit cu acest veșmânt.”

La puțin timp după acest eveniment, Martin a primit taina sfântului botez, și imediat după aceea a dorit să părăsească armata pentru a deveni monah. A trebuit însă să cedeze la cererile insistente ale tribunului său și a rămas în lume, dar în suflet era călugăr. N-a obținut dezlegarea decât mulți ani după aceea, odată devenit ofițer al gărzii imperiale (iulie 356). A mers în grabă atunci la Poitiers, pentru a viețui în preajma marelui sfânt Ilarie (13 ian.), care mai înainte de a fi trimis în exil în Frigia i-a dat binecuvântarea de a merge să viețuiască pustnicește într-un loc retras. Înainte de a înfăptui acestea, Martin a plecat în Panonia, pentru a-și trece părinții săi trupești la dreapta credință. După ce a adus-o pe mama sa în Biserică, sfântul, ca un bun ucenic al părintelui său duhovnicesc Ilarie, a dus aproape singur lupta împotriva ereticilor care pustiau aceste părți ale Iliricului cu erezia ariană.

În urma îndurării multor prigoniri, sfântul s-a întors în Italia, la Milano, unde a aflat că biserica Galiei se afla în tulburări de la exilarea sfântului Ilarie. Din acest motiv a hotărât să rămână în Italia, într-o chilie izolată, pentru a se îndeletnici în sfârșit cu viața contemplativă, după care tânjea de atâția ani. Åži acolo însă se lovi de arieni, și, alungat fiind de episcopul eretic al Milanului, sfântul a plecat să se adăpostească pe o insuliță de pe coasta ligurică, numită Gallinaria.

  Imediat ce a primit vestea că sfântul Ilarie a venit înapoi la Poitiers, Martin s-a grăbit să meargă la el și s-a sălășluit într-o chilie mică, la Ligugé, loc situat la opt km. de oraș. În acea vreme de puneau bazele vieții monahicești în Galia, iar sfântul Martin a fost unul dintre întemeietori; însă prin râvnă și prin rugăciune, și-a însușit degrabă iscusința monahilor înaintați ai Răsăritului; i s-au alăturat în scurt timp alți doritori de viețuire îngerească, care i-au devenit ucenici.

La câțiva zeci de ani după aceea, fiind liber scaunul episcopal din Tours, clerul și credincioșii orașului au reușit, printr-un șiretlic, să-l smulgă pe robul lui Dumnezeu de la viața pustnicească și să-l rânduiască episcop fără voia lui (371). Această schimbare nu a schimbat întru nimic felul său de a viețui: aceeași smerenie, aceleași veșminte și mâncare sărăcăcioase. Biograful său, Sulpiciu Sever, scrie despre el: „Avea demnitatea unui episcop, dar viețuire și virtuți monahicești”. Sfântul Martin a renunțat să locuiască în bogata reședință episcopală și s-a instalat într-o chilie din spatele bisericii. Cum însă credincioșii îl căutau mereu, întrerupându-l din sfintele sale îndeletniciri, sfântul s-a retras într-o sihăstrie aflată în pustie, la două mile de oraș. Acest locaș avea să devină mai apoi renumita mănăstire de la Marmoutier. Vlădica locuia într-o chilie din lemn, iar numeroșii frați care au venit să se împreună-nevoiască cu el și-au ales sălaș în peșterile din muntele care stătea aplecat peste acest loc. În jur de 80 de monahi viețuiau acolo în deplină sărăcie, după porunca Evangheliei. Cum niciunul nu avea ceva al său, erau uniți unii cu alții prin dragostea frățească, muncind doar cât era nevoie pentru a răspunde nevoilor ce le aveau; în rest, zi și noapte, se îndeletniceau cu rugăciunea și cu cugetarea la cele sfinte, sub îndrumarea părintească a sfântului Martin.

Deși iubitor de pustnicie, robul lui Dumnezeu era un episcop conștient de misiunea lui apostolică în această Galie încreștinată doar în parte. Åži dacă Evanghelia fusese propovăduită în orașe, la țară încă predominau cultul idolilor și superstiția. Martin a fost cel dintâi care a întemeiat parohii rurale în eparhia sa. Sfântul străbătea satele propovăduind cuvântul lui Dumnezeu și întărind adevărul vorbelor sale prin nenumărate minuni, făcându-i astfel pe păgâni să distrugă ei templele închinate idolilor pentru a le înlocui cu biserici. Vestea că episcopul de Tours avea darul vindecării s-a răspândit dincolo de granițele eparhiei sale, astfel că a fost numit „Apostolul satelor”. Pretutindeni unde mergea, aveau loc nenumărate minuni, bolnavii se vindecau, morții înviau, necredincioșii veneau la dreapta credință, parcă Hristos Însuși sălășluia iarăși în sfântul episcop.

Atât era de renumit încât și personalitățile cele mai importante se supuneau autorității lui. Sfântul a mers de trei ori la Trèbes, reședința împăratului apusean, pentru a mijloci pentru poporul său sau pentru a obține din partea împăratului Maxim – care a uzurpat puterea între anii 383 și 388 – grațierea unor eretici din partidul Priscilian care fuseseră condamnați la moarte. Înaltul ierarh avea și la curte aceeași atitudine demnă și hotărâtă care mărturisea pretutindeni familiaritatea lui cu Domnul; sfântul nu a pregetat să vădească împăratului superioritatea demnității episcopale față de puterea temporală, lucru care a stârnit în așa măsură admirația împărătesei, încât ea a insistat să îi slujească la masă ca o smerită slujnică. La sat alături de țărani ca și la curte, în singurătatea mănăstirii ca și la episcopie, sfântul Martin dădea mereu dovadă de o smerenie și de o milostivire fără seamăn. Toată viața nevoindu-se în post și rugăciune, „sufletul său pururea râvnea către cele înalte”. „Martin nu a lăsat niciodată să treacă vreo oră, vreo clipă fără a se ruga sau a citi. Fie citind sau cu orice altă lucrare îndeletnicindu-se, pururea se ruga lui Dumnezeu… Nimeni nu l-a văzut vreodată mâniindu-se, sau emoționându-se, sau supărându-se, sau râzând. Mereu întreg, mereu același, cu fața-i strălucind de o bucurie ce s-ar zice dumnezeiască, părea că se află deasupra legilor firii omenești. Gura sa nu rostea decât numele lui Hristos; iar în inima sa aveau sălaș doar dragostea, pacea și milosârdia”[2].

Dar și sfântul, asemenea lui Hristos și ucenicilor Săi credincioși, a trebuit să rabde încercări din partea unor episcopi, care îl pizmuiau pentru bunăvoința ce i-o arătau cei mari și poporul. Martin a suferit multe calomnii, disprețuiri, acuzații nedrepte, chiar și din partea celor apropiați lui; niciodată însă nu și-a pierdut liniștea și dragostea. Mergând el într-o zi, în pofida celor 81 de ani ai săi, în una dintre parohiile de la țară pentru a-i împăca pe preoți, sfântul episcop s-a îmbolnăvit. Åži-a adunat atunci ucenicii și le-a vestit că avea să moară. Tânguindu-se aceștia și rugându-l să nu îi lase orfani, Martin le-a răspuns întorcându-se spre Domnul: „Doamne, dacă Biserica Ta mai are încă nevoie de mine, nu mă feresc de suferință. Fie voia Ta!”  Respingând orice mângâiere, a stăruit până la capăt în rugăciune. Lungit pe un pat de cenușă, acoperit cu un ciliciu, spunea : „Nu se cuvine unui creștin să moară altfel decât pe cenușă. Aș păcătui de v-aș lăsa o altă mărturie.” Åži cum diavolul i se arăta pentru a-l ispiti pentru cea din urmă oară, sfântul își bătu joc de el, zicând : „ Blestematule, nimic de-al tău nu vei găsi în mine! Voi fi primit în sânul lui Avraam”. Åži rostind acestea a trecut la Domnul. Chipul i s-a luminat asemenea fețelor îngerești. „Înfățișarea sa era de-așa natură încât părea că sfântul se arată în slava învierii viitoare și în firea unui trup transfigurat”[3].

Sfântul episcop a adormit întru Domnul la 8 noiembrie 397. Trupul său fost mutat imediat la Tours, unde pe 11 noiembrie a avut loc slujba înmormântării, în prezența unui mare număr de credincioși veniți din orașele și satele din împrejurimi. Sfântul Martin a fost cel dintâi mărturisitor (nu mucenic) care a fost cinstit în Apus. Vreme de multe secole, sfintele sale moaște au adus la Tours mulțime mare de pelerini. Este considerat a fi sfântul patron al Franței.

 

Traducere din limba franceză de Ioana Căpitaneanu