publicat in Cuvântul episcopului Siluan pe 4 Martie 2018, 15:50
20 de ani de la hirotonia și întronizarea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop și Mitropolit Iosif https://apostolia.eu/index.php/serious-uk-dating-sites/ | https://apostolia.eu/index.php/who-is-niall-horan-dating/ | speed dating penang 2019
În ziua de 15 martie a acestui an se împlinesc 20 de ani de la hirotonia și întronizarea Înaltpreasfințitului Părinte Iosif ca întâi-stătător al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, ani plini de încărcătură, de evenimente, de jertfă și de împliniri; ani nu mulți, dar nici puțini, ani ai multor începuturi și ai multor speranțe. Unii au renăscut în acești 20 de ani, alții încă se mai caută pe ei înșiși; unii erau copii acum 20 de ani, iar acum sunt părinți; alții erau părinți, iar acum sunt bunici. Dar cert este că în acești 20 de ani, nu mulți, dar nici puțini, se vede lucrarea lui Dumnezeu în și cu poporul Său.
Compoziția prezenței românești în cele nouă țări ce compuneau Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale în 1998 s-a modificat în mod considerabil de atunci și până astăzi. Și aceasta a constituit marea provocare pentru slujirea pastorală și misionară printre românii ce s-au stabilit în această parte a Europei. Dacă la acea vreme era vorba „doar” de câteva sute de mii de suflete împrăștiate în cele nouă țări aflate în jurisdicția Arhiepiscopiei Europei Occidentale și Meridionale, astăzi, 20 de ani mai târziu, este vorba de câteva milioane, mare parte dintre cei ajunși în această parte a Europei emigrând doar după 2007.
Numărul mare al celor emigrați și împrăștierea acestora pe o suprafață atât de vastă au constituit (și constituie) principalele dificultăți ale slujirii în Occidentul european. La acestea se mai adaugă o dificultate majoră: lipsa spațiilor de slujire. Și aceasta se intercondiționează, într-un fel, cu cele amintite mai sus, în sensul că, pentru a-i aduna undeva pe credincioși, trebuie să li se dea o adresă, iar pentru a avea acest punct de referință adeseori e nevoie de a-l închiria sau de a plăti cel puțin consumul de electricitate și căldură, lucru nu foarte simplu, mai ales atunci când nu se dispune de fonduri în acest sens, preotul însuși (și, în cazul de față, chiar arhiepiscopul) găsindu-se la început în dificultatea de a „nu avea unde să-și plece capul”. Aici trebuie subliniat faptul că sprijinul acordat de creștinii autohtoni ai diferitelor țări ce compun Mitropolia de azi, deși „neortodocși”, a fost fundamental și providențial în închegarea și formarea multora dintre comunitățile parohiale din Mitropolie, și acesta este un fapt ale cărui urmări și roade vor avea greutatea lor la Judecata de Apoi și pentru cei care au dat adăpost fiilor Bisericii noastre aflați pe pământ străin.
Din mila Domnului, cu pași ezitanți și nesiguri la început, dar tot mai deciși acum, mai multe zeci dintre parohiile din Mitropolie au purces la construirea sau la cumpărarea și amenajarea unei biserici și, acolo unde s-a putut, a unui așezământ tradițional, atât de necesare formării și devenirii generațiilor prezente și viitoare.
Pentru lumea în care trăim și care evaluează proiectele mai întâi de toate din punct de vedere financiar, pare un lucru imposibil să pleci la drum fără mijloace materiale și „să te arunci în apă” cu nădejdea că nu te vei îneca, ba chiar că reușești să mai și clădești altar Dumnezeului celui Viu... Și aceasta nu a fost doar experiența arhiepiscopului nostru, ci și a multora dintre clericii slujitori în Mitropolie și a familiilor lor, mai ales a celor care au venit în primele generații, iar pe parcurs, pe măsură ce potecile Occidentului pastoral-misionar românesc s-au mai bătătorit, greutățile de la începuturile slujirii pastorale s-au mai îndulcit, chiar dacă unii dintre preoți o duc mai greu și în prezent.
O altă dificultate și o preocupare majoră pe parcursul acestor 20 de ani a constat (și constă) în faptul că majoritatea celor care au ajuns în Occident, deși se socotesc adesea „credincioși”, au cunoștințe de credință destul de superficiale, „a fi credincios” reducându-se pentru ei doar la a crede că Dumnezeu există, dar nicidecum la a cunoaște și a urma învăţătura Lui și a trăi după poruncile Lui. Și aceasta a dus la o altă preocupare majoră, cea a educației creștine a copiilor și tinerilor, cei mai expuși la a-și pierde identitatea atât ca și creștini, cât și ca români.
De unde să se înceapă formarea și educarea creștină a diferitelor categorii de vârstă, adesea fascinate de „luminile Occidentului”? Iată marea întrebare ce l-a frământat și îl frământă pe Arhiepiscopul (și, din 2001, Mitropolitul) nostru Iosif.
Astfel, în 1999, după un prim an de călătorii de „familiarizare” cu realitatea pastorală a eparhiei primite în grijă la hirotonie, Înaltpreasfințitul Iosif a înființat la Paris frăția tinerilor ortodocși „Nepsis”, pentru a-i reuni și coopta în lucrarea misionară pe tinerii veniți la studii în Occident și pe cei care erau deja rezidenți acolo împreună cu familia. Mulți dintre aceștia sunt astăzi preoți sau preotese, monahi sau monahii ori sunt părinți creștini implicați activ în viața Bisericii.
Totodată, s-au inițiat întâlniri catehetice cu adulții, întâlniri ale clerului și ale soțiilor acestora, congrese bianuale la nivelul întregii eparhii (Mitropolii), în vederea angajării tuturor într-o lucrare comună, pastorală, misionară și catehetică, la care s-a adăugat, încă de la început, și componenta culturală și de expresie artistică, multe fiind talentele prezente în comunitățile noastre.
Din întâlnirile cu copiii și tinerii și cu părinții lor s-a înțeles că e nevoie continuu, cu orice ocazie, de cateheză. Astfel, la evenimentele majore din viața creștinului, mai ales Botezul și Cununia (acestea devenind tot mai frecvente în parohiile arhiepiscopiei), a început să se asocieze cateheza atât cu părinții copilului ce se botează sau cu mirii, cât și cu respectivii nași. Aceasta, deși nu s-a înțeles și aplicat de la început nici de către clerici și nici de către protagoniștii evenimentelor mai sus amintite, a devenit, puțin câte puțin, parte integrantă din pregătirea pentru Botez sau Cununie, punându-se astfel o temelie cât mai solidă pentru etapa următoare: viețuirea familiei după poruncile lui Hristos. Aici trebuie subliniate hotărârea și perseverența cu care, de-a lungul anilor, Înaltpreasfinţitul Iosif a insistat asupra acestui subiect, până la a-i convinge chiar și pe cei mai puțin „convinși” de necesitatea absolută și continuă a catehezei atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari.
Angajarea soțiilor clericilor în lucrarea pastorală și catehetică din Biserică a deschis perspectiva spre nenumărate activități cu copiii și tinerii, punând temelia taberelor de vară, a festivalurilor și a serbărilor, a căror replică se întâlnește tot mai mult și la nivel parohial și inter-parohial, continuând mai departe și la nivel eparhial sau mitropolitan sau la nivel internațional. Lucrarea soțiilor clericilor alături de soții lor constituie un adevărat potențial ce continuă să-și arate roadele.
Una dintre roadele implicării soțiilor clericilor în viața parohiei este implicarea multor altor femei în viața de întrajutorare parohială, fapt ce a dus în mod firesc la inițierea și dezvoltarea lucrării sociale în Arhiepiscopie și, respectiv, în Mitropolie, lucrare ce este în continuă creștere.
Necesitatea formării continue a tuturor celor implicați în dinamica pastorală a Bisericii a apărut în mod firesc, Centrul de Studii „Dumitru Stăniloae” de la Paris devenind astfel un promotor al diferitelor module de formare atât pentru clerici și pentru soțiile acestora, cât și pentru mirenii doritori să se implice activ în multitudinea de proiecte ce sunt în desfășurare în Mitropolie.
Un element stimulator și un adevărat ferment pastoral l-au constituit (și îl constituie) creștinii ortodocși „ai locului”, pe care comunitățile noastre îi întâlnesc sau îi integrează, aceștia aducându-le aminte adesea de darurile Botezului, de bogăția propriei credințe și de privilegiul de a-L cunoaște și mărturisi pe Dumnezeul cel Adevărat, valori uneori uitate sau ignorate de creștinul „din naștere”. Râvna celor care-L descoperă pe Dumnezeu, adulți fiind, este uneori mai mare decât a celor care‑L „știu” de mici, dar nu-L „cunosc” cu adevărat și nu trăiesc zi de zi cu și pentru El.
Pe fondul acestei dezvoltări și a creșterii numărului de credincioși, a crescut în mod firesc și numărul parohiilor, ajungându-se astfel, la nici zece ani de la hirotonia Înaltprea-sfințitului Iosif, la înființarea a două eparhii în partea meridională a Mitropoliei: în Italia (în iunie 2007, dar funcționând efectiv din mai 2008) și în Spania și Portugalia (în octombrie 2007, dar funcționând efectiv tot din mai 2008). Astfel, în al doilea deceniu al slujirii ca Arhiepiscop și Mitropolit a Înaltpreasfințitului Iosif, Arhiepiscopia ce avea 30 de parohii la vremea hirotoniei sale a devenit o Mitropolie cu trei eparhii, cu sute de parohii, cu mănăstiri și schituri, cu mii de copii și tineri la cateheze și în tabere, cu multe suflete care ies din vârtejul pierzaniei lumii acesteia și se apropie de Dumnezeu, descoperind astfel adevăratul sens al fericirii și al vieții.
Vrednic este lucrătorul de plata sa (cf. Lc. 10, 7). Și plata celor care slujesc Domnului aceasta este: Unde este El, acolo va fi și slujitorul Său (cf. In. 12, 26).
Întru mulți și mântuitori ani
Mitropolitului nostru Iosif!
† Episcopul Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei