Cuvânt pastoral la Nașterea Domnului

În jurul nostru și în lumea întreagă, au­zim astăzi prin intermediul mijloacelor de comunicare atât de prezente în viața de zi cu zi, de războaie și de conflicte, la toate ni­velurile vieții umane. Fie între țări, fie în­tre grupuri, fie între vecini, fie în familii, fie între soți, fie între frați, fie între părinți și copii, fie în adâncul sufletului nostru, la toa­te nivelurile și în toate aspectele vieții uma­ne războiul sau conflictul sunt prezente.

Deja la ușa peșterii în care se năștea Hristos Pruncul, slava lui Dumnezeu cânta­tă în ceruri de îngeri, vestește și pe pământ pacea, care este împărtășită lumii de Pruncul Sfânt din Betleem. El, Pruncul, este recunos­cut și arătat lumii ca „Domn al păcii", văzut mai înainte de prorocul Isaia: „Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, a Cărui stă­pânire epe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii...”(Is. 9, 5).

Hristos S-a întrupat, pentru a ne împă­ca cu Tatăl ceresc, pentru a ne încredința de iubirea Tatălui și că prin El, prin Hristos . avem pace cu Dumnezeu...” cum ne spune și Sfântul Apostol Pavel (Rom. 5, 1). Se face asemenea nouă, Fiul, pentru a împăca Ce­rul și pământul despărțite de păcatul strămoșesc si a dărui pace în sufletele tuturor oamenilor de bunăvoire, pentru a impărăți El Însuși în inimile smerite, care se știu sărace fără lumina și prezența lui Dumnezeu, fără pa­cea Lui. „Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă” (In. 14, 27). Pacea este darul lui Hristos, – pentru ca noi înșine să fim oameni ai păcii – fericind făcătorii de pace și numindu-i fii ai lui Dumnezeu (cf. Mt. 5, 9). Pacea dintre oameni și din lume se reface atunci când omul însuși, omul lăuntric, este în pace cu sine și cu Dumnezeu. De acolo pleacă războiul lumii, din inima omului. Neliniștea izvorâtă din invidie l-a îndemnat pe Cain să ucidă pe Abel, fratele lui. În inima lui, Cain nu era în pace cu Abel. Când nu suntem împăcați cu noi înșine, pierdem pacea și cu Dumnezeu și cu semenul nostru, precum Cain. Neîmpăcarea lui Cain ne stăpânește atunci când nu putem înțelege binele și accepta reușita fratelui nos­tru. Putem înțelege că lipsa păcii din suflet face că și bunăvoirea – adică dorința de bine pen­tru celălalt – lipsește. Pacea este o stare de încredere profundă, de liniște adâncă a sufletu­lui care se știe la adăpostul cel veșnic al lui Dumnezeu și că nimeni și nimic aici pe pământ nu îi poate face răul veșnic, decât cel care este direct implicat în viața lui, adică el însuși. Dar dacă suntem în pace cu Dumnezeu suntem și cu noi și nici o teamă nu mai poate stăpâni sufletul împăcat cu Dumnezeu. Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: dacă vom fi războiți de întreaga lume, iar cu Dumnezeu suntem în pace, nu vom avea nici o vătămare.”¹

Dar oricât de binefăcătoare și ziditoare este pacea, oricât de frumoși și iubiți sunt fă­cătorii de pace, Dumnezeu nu ne obligă la pace. Ne îndeamnă spre ea, dar nu ne-o im­pune. Însă atunci când am gustat din ea și înțelegem că este un dar al lui Dumnezeu pen­tru liniștea și bucuria noastră fără de care nu putem trăi, și că doar cel care Îl iubește pe Dumnezeu o poate înțelege și căuta, în ea găsindu-și bucuria și sensul vieții, atunci o că­utăm cu toată puterea și dacă am primit-o o păstrăm ca pe un dar de mare preț, cu teama de a nu o pierde. Pentru că ea este cea care ne aduce zile bune, după spusa psalmistului: „Cine este omul cel ce voiește viața, care iubește să vadă zile bune? Oprește-ți limba de la rău și buzele tale să nu grăiască vicleșug. Ferește-te de rău și fă bine, caută pacea și o urmează pe ea” (Ps. 33, 12-13). Pentru omul credincios – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – „... pacea este mai de preț decât orice avere”’²

Toată viața noastră în Hristos și în Biserică este fundamentată pe împăcarea cu sine, cu aproapele și cu Dumnezeu. Nu ne putem apropia cu adevărat de Iisus Hristos, de Dumnezeul păcii, fără a fi în pace cu fratele nostru, ne spune Mântuitorul Însuși: „Deci, dacă îți vei adu­ce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24).

Cu fratele nostru ne împăcăm iertându-l și cerându-i iertare. Cu Dumnezeu ne împă­căm cerându-I iertare și mărturisind păca­tele noastre. Orice apropiere a noastră de Dumnezeu ne vindecă și ne dăruiește pacea, pe care dacă nu o avem, suntem obligați să o  dobândim. Adică ceea ce este bolnav, Hristos vindecă, având voința noastră libe­ră lucrând împreună cu El. Aceasta spune Sfântul Ioan Gură de Aur că înseamnă cu­vintele Mântuitorului: „Nu socotiți că am ve­nit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie”(Mt. 10, 34). „Pentru că – spu­ne el – atunci mai cu seamă este pace, când se taie ce este bolnav, când e îndepărtat ceea ce dă naștere la răzvrătire... Si doctorul tot așa sal­vează restul trupului, când taie partea care nu se poate vindeca.”³. Iar sabia care taie ceea ce este rău în sufletul nostru, păcatul, este harul Sfântului Duh, cel care ne vindecă și împacă cu Părintele ceresc, în Hristos. Iată cât de vindecătoare este pentru cel credin­cios mărturisirea păcatelor și iertarea aproa­pelui, care ne aduc pacea în suflet și împăca­rea cu Dumnezeu.

Să nu uităm în aceste zile de sărbătoare nici pe cei – de aproape sau de departe – care sunt în nevoi de tot felul. Pe cei flămânzi și însetați, pe cei bolnavi și în suferințe de tot felul, să îi pomenim în rugăciunile noastre și să le dăruim din preamultul nostru, fie su­fletesc, fie material. Să fim acolo unde trăim făcători de pace, pentru a plăcea lui Hristos Care ne-a împăcat cu Părintele ceresc, neui­tând cuvintele prorocului Isaia, „cât de fru­moase sunt pe munți picioarele trimisului care vestește pacea...” (Is. 52, 7).

Vă doresc tuturor sărbătorile Nașterii și Botezului Domnului pline de bucurie și de lumină duhovnicească!
Al vostru, de tot binele doritor și rugător către Domnul nostru Iisus Hristos,

† Mitropolitul Iosif