Paginile Ambelor Testamente cuprind câteva referințe la anumite cutremure. În Primul Testament, rădăcina rʻš se găsește de 30 de ori și redă două înțelesuri majore: descrierea bătăliilor și a zgomotelor produse de ele (Ier. 8, 16; Iez. 26, 10, 15) și participarea naturii la teofaniile divine; la revelarea Decalogului „Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; și se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, și tot muntele se cutremura puternic.” (Ieș. 19, 18; a se vedea și 3 Reg. 19, 11-12). Un caz aparte este dat de textele care trimit la o cercetare divină asupra unui ținut sau cetăți: „Vai ție Ariele, Ariele, cetate în care a trăit David!, … Domnul Savaot te va cerceta cu tunet, cutremur și zgomot mare, uragan și vijelie și flăcări de foc mistuitor!” (Is. 29,1,6). În sensul folosirii termenului în zilele noastre, profeții Amos (Am 1, 1) și Zaharia se referă la un eveniment major din vremea regelui Ozia²: „Și veți alerga cum ați alergat de frica cutremurului, în vremea domniei lui Ozia, regele lui Iuda. Atunci va veni Domnul Dumnezeul meu și toți sfinții împreună cu El. În vremea aceea nu va mai fi lumină, ci frig și ger” (Zah. 14, 5-6). Substantivul raʻašse găsește de 17 ori³.

În Noul Testament⁴, de asemenea, există câteva locuri în care semnele cosmice prezente la moartea și învierea Domnului vorbesc despre o reverberație în natură a celei mai mari minuni din univers: „Și iată, catapeteasma templului s-a sfâșiat în două de sus până jos, și pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat”, „Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Mt. 27, 51, 54)⁵; duminică dimineața „Iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deaspura ei” (Mt. 28, 2)⁶.

Sfântul Luca preia ideea teofaniei însoțite de cutremur din Vechiul Testament și scrie în Faptele Apostolilor că „pe când (Petru și Ioan) se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi s-au umplut toți de Duhul Sfânt şi grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu” (4, 31). Într-un astfel de mod, în Biblie, s-a conturat o idee majoră legată de cutremur: acesta este o manifestare a lui Dumnezeu; numai că, uneori, ea are un caracter pozitiv, cum este și în Fap. Ap. 16, 26⁷, iar alteori are un caracter negativ. Lucru de care ne vom ocupa în continuare.

Sfârșitul lumii va fi precedat de „cutremure mari şi, pe alocurea, foamete şi ciumă şi spaimă şi semne mari din cer” (Lc. 21, 11); cataclismele de care vorbește Scriptura ne determină să ne întrebăm: la originea cutremurelor este Dumnezeu?; sau avem în vedere structura limitată și natura dinamică a universului?; am putea susține că exploatarea sa irațională ar duce la o reacție de acest fel? Un prim răspuns la ultima întrebare ar fi pozitiv, căci și în cazul altor intemperii (inundațiile, seceta, alunecările de teren), se întrevede o subjugare a naturii de către omul căzut, iar aceasta, în loc să-și asculte regele, coroana creației, i se împotrivește.

Totuși, ne vine greu să pricepem cum ar influența moralitatea omenirii activitatea plăcilor tectonice⁸; iar iubirea deplină cu care Hristos se revelează în Legea Harului poate fi o atenționare ca să nu vedem (cel puțin) în dezlănțuirea unui cutremur manifestarea mâniei divine. Exemplul orbului din naștere care „nu a păcătuit nici el, nici părinții lui” (Ioan 9,3) ne trimite la o lucrare divină pe care, cel puțin la început, n-o înțelegem. Dacă Dumnezeu este Iubire, de ce ar îngădui astfel de nenorociri cu pagube materiale și pierderi de vieți? Credem că nu ar trebui să căutăm într-o lege fizică o acțiune justițiară divină, deci, să nu amestecăm legile naturii cu legile morale ale omenirii, dar în același timp să nu uităm că Biblia și sf. Tradiție îndeamnă stăruitor ca, mai ales, la astfel de cataclisme noi să lucrăm cât mai serios pocăința, care înseamnă schimbarea din rău în bine, de la Rău la Bine. Metanoia creștinului, și prin extensie a omului în general, deși nu are nimic în comun cu originea seismelor, totuși, Îl poate face milostiv pe Dumnezeu în a micșora intensitatea acestora, sau în a păzi de moarte pe oameni⁹.

Ce ne spune una din Evangheliile cutremurului?

Una dintre evangheliile pe care Biserica le-a rânduit să se citească la o astfel de calamitate se găsește la Luca 13; în ea se amintește de două fapte petrecute real, nu cu mult timp în urmă: „Și erau de față în acel timp unii care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Și El, răspunzând, le-a zis: Credeți, oare, că acești galileieni au fost ei mai păcătoși decât toți galileienii, fiindcă au suferit acestea? Nu! Zic vouă: dar dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Lc. 13, 2-3). În cazul de sus se narează o intervenție sângeroasă a lui Pilat, deci a unui om, iar mai departe se are în vedere prăbușirea unui turn, cădere care nu presupune implicit lucrarea omului, ci o altă cauză, între care, ar fi putut fi un cutremur.

„Sau acei optsprezece inși peste care s-a surpat turnul din Siloam și i-a ucis, gândiți, oare că ei au fost mai păcătoși decât toți oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! Zic vouă: dar de nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Lc. 13, 4).

Motivele pentru care unii galileieni au fost uciși de Pilat erau intrinseci învățăturii iudaice, și anume ei spuneau „că nici unuia din oameni, nici măcar cu gura să nu sufere cineva a i se spune Domn, nici pentru vreo cinste și dragoste prietenească, și nici însuși împăratului (Cezarului); „Încă mai învățau (acești galileieni) cum că nu se cuvine a aduce alte jertfe afară de cele rânduite de Moise, pentru aceasta și opreau jertfele care se săvârșeau pentru Cezarul și pentru neamul romanilor”¹⁰. Așadar, galileienilor cu pricina li ce ceruse încălcarea credinței prin fapte grele, pe care le întâlnim și în rechizitoriul Sfinților Mucenici ai Bisericii.

Exemplul celălalt era atunci și rămâne în continuare și o metonimie, căci „turnul” închipuia toată cetatea, iar „cei optsprezece” prefigurau întregul neam. Sf. Teofilact al Bulgariei tâlcuiește spunând că cei neatinși de necaz să nu cumva să se creadă niște drepți, „ci, dimpotrivă, mai vârtos să ne învățăm cum că pentru aceasta se muncesc (zdrobesc) aceia, ca noi să ne facem mai buni”¹¹.

Așadar, la ambele relatări Mântuitorul avertizează că nenorocirile unora nu absolvă deloc pe ceilalți neafectați, ci dimpotrivă, fiecare în parte și întreaga comunitate este invitată la pocăință¹²; Domnul nu folosește altă exprimare decât același îndemn cu care și-a început activitatea¹³, numai că acum nu mai este o opțiune de viață pentru auditorul său, ci este o atenționare intransingentă, care în versetele 3 și 6 a fost exprimată identic morfologic: „Credeți / Gândiți că … ei au fost mai păcătoși decât toți …? Nu! Zic vouă: dar de nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel”¹⁴. Acest fapt care s-a petrecut la câteva luni bune de la începutul propovăduirii sf. Ioan Botezătorul și a Mântuitorului, arăta că unii, (dacă nu toți), încă nu dăduseră toată importanța pildelor și învățăturilor Domnului. Și atenționarea nu a întârziat, ceea ce înseamnă că orice om, indiferent de timpul și spațiul în care trăiește, devine un destinatar al acestor cuvinte.

Noi, cei de azi, ce atitudine să avem?

Deci, printr-o astfel de încercare, Dumnezeu continuă să se facă prezent omului contemporan, pe de o parte ca și Creator (căci modifică relieful și modelează conștiința), iar pe de altă parte ca Proniator (întrucât un cataclism nu se extinde la scară mondială, ci rămâne cumva izolat, și pagubele sunt minore), Mântuitor (pe unii îi izbăvește), și Judecător (iar pe alții îi cheamă la darea de seamă). Asupra caracterului moral îndeamnă și Canonul cutremurului, căci seismul ar trebui să îndrepte simțămintele omului dinăuntru spre Dumnezeu: „Şi tu, inimă, clatină-te acum, văzând ameninţarea lui Dumnezeu stându-ţi asupra şi te roagă: cruţă pe poporul Tău, Stăpâne Doamne şi potoleşte mânia Ta, Îndurate”. Într-o altă cântare se subliniază și necesitatea faptelor bune ca și mijloc de îndepărtare a mâniei divine: „Porunceşti să se cutremure temeliile pământului, ca noi smeriţii să încetăm a ne clătina din starea cea mai bună a virtuţilor şi să ne întărim cu frica Ta, Cuvinte”.

Imperiul Bizantin în istoria sa a fost încercat de câteva cutremure majore, care au zguduit întreaga societate și i-au făcut pe oameni să implore mila lui Dumnezeu; între acestea amintim: cutremurul de la sfârșitul împărăției lui Teodosie cel Mic (401-450), care a durat 3 luni de zile; cutremurele din 526 (imperator fiind Iustin I cel Mare (518-527) și din vremea sfântului Justinian din 15 august 553, 14 ianuarie 557 și 7 mai 557; seismul din 25 octombrie 986 în timpul împărăției lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025); apoi cutremurele din 1161, 1201, 1346, 1354. Conform unora, între anii 500 și 1890, zona Constantinopolului a suportat aproximativ 548 de seisme, dintre care 70 foarte puternice. Bineînțeles că aceste mișcări ale pământului au dus la o stare de pocăință profundă din partea oamenilor, iar unele zile sfinte în timpul cărora au avut loc i-au determinat să fie atenți în păstrarea integrității Sfintei Tradiții¹⁵.

Așadar, pocăința creștinului împletită cu fapta cea bună sunt două lucrări care se află tot timpul la dispoziția noastră și prin care noi ne îngrădim cu milostivirea lui Dumnezeu de „cutremurul cel năprasnic al pământului”.

Note: