publicat in Sinaxar pe 10 Septembrie 2017, 13:32
Această nouă stea1 a Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1866, în sânul unei sărmane familii de țărani din provincia Tambov din Rusia. Încă de la vârsta de patru ani, copilul zicea: „Unde este Dumnezeu?
Când o să mă fac mare, o să străbat tot pământul ca să-L găsesc!” Istorisirile despre nevoitori și sfinți aprindeau în sufletul lui dragostea de Dumnezeu și, cu gândul mereu la Domnul, dorea cu lacrimi să ducă viață monahicească. Însă, încet-încet, a pierdut această râvnă copilărească și, având un trup foarte puternic și un caracter jovial, a început să ducă o viață desfrânată, asemenea celorlalți țărani. Astfel că într-o zi, în timpul unei certe, a fost cât pe ce să ia viața unuia dintre rivalii săi. Această întâmplare l-a ajutat însă să-și revină. Câteva zile mai târziu a văzut în vis cum îi intră un șarpe în gură și a auzit glasul Maicii Domnului zicân- du-i cu o blândețe de nespus: „Așa cum îți este ție scârbă de șarpele acesta, asemenea nici mie nu îmi place felul în care-ți duci viața!” Răvășit de descoperirea aceasta, și-a schimbat întru totul felul de a trăi și, pocăindu-se din tot sufletul, nu mai avea în minte decât Sfântul Munte Athos și Judecata de Apoi. În anul 1892, de cum și-a terminat serviciul militar, a luat vaporul către Sfântul Munte, devenind frate la marea mănăstire rusă a Sfântului Pantelimon, care era pe atunci mai înfloritoare ca nicicând, având o obște de aproape două mii de monahi.
Aflând el, după mărturisirea tuturor păcatelor sale, că acestea îi fuseseră întru totul iertate, a fost cuprins de mare bucurie, uitând de pocăința sa cea adâncă, astfel că a căzut degrabă pradă gândurilor desfrânate. Necunoscând defel meșteșugul luptei împotriva gândurilor, a avut ispite mari, ba chiar a vrut să se întoarcă în lume pentru a se căsători.
Părintele său duhovnicesc l-a îndemnat să nu mai primească niciodată niciun gând necurat, ci să le alunge prin Rugăciunea lui Iisus,de cum se înfiripau în mintea sa. Astfel că, în timpul celor patruzeci și cinci de ani de viețuire monahicească, niciodată nu a mai primit robul lui Dumnezeu vreun gând păcătos și, aducându-și aminte de dragostea lui Dumnezeu și de blândețea Sfântului Duh, niciodată nu s-a mai aprins de mânie. Inițiat în viața duhovnicească, mai degrabă prin ritmul regulat al vieții de mănăstire decât printr-o învățătură teoretică, a început să lucreze necontenit cu râvnă Rugăciunea lui Iisus:în timpul zilei, la ascultările pe care le împlinea cu sârguință, lepădându-se întru totul de voia sa, dar mai cu seamă noaptea, pe care, încet-încet, a început să o petreacă în rugăciune, în picioare sau așezat pe un taburet, nedormind decât o oră sau două, cu întreruperi.
La doar trei săptămâni de la intrarea sa în mănăstire, pe când se ruga dinaintea icoanei Maicii Domnului, rugăciunea i s-a coborât în inimă și a început să țâșnească de la sine, neîncetat și fără nicio sforțare. După primirea acestui har, pe care Domnul îl dăruiește uneori celor începători, a urmat o luptă crâncenă cu gândurile ce veneau de la diavoli, care uneori îi spuneau că e sfânt, iar alteori îl aruncau în deznădejde, făcându-l să-și piardă încrederea în mila dumnezeiască. Într-o noapte, chilia sa s-a umplut deodată de o lumină mare care a cuprins și trupul său; simțind însă pierderea pocăinței în rugăciune, a înțeles că era pradă unei înșelări diavolești.
Åžase luni a dus sfântul o luptă aprigă împotriva tuturor ispitelor de la diavoli, rugându-se din răsputeri pretutindeni unde se afla, la biserică sau la ascultarea sa de la moară. Într-o bună zi, ajuns pe culmile deznădejdii si rămânând multă vreme buimac, asezat pe patul său, si-a zis: „Dumnezeu este neînduplecat!” Într-o clipă, sufletul său a fost cuprins de spaima de moarte a deznădejdii, si preț de aproape o oră a trecut prin chinuri de nedescris. Luând el apoi parte la slujba vecerniei care era săvârsită în paraclisul morii, de cum a rostit rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul,privind icoana lui Hristos si iconostasul, a fost cuprins deodată de o lumină mare – dulce si pasnică de data aceasta – si L-a văzut pe Hristos viu, Care-l privea cu blândețe si bucurie, învăluindu-i întreaga ființă cu o dragoste ce îi purta duhul spre vederea lui Dumnezeu, depăsind orice imagine. Spunea mai apoi că, fără nici o îndoială, în Duhul Sfânt cunoscuse că Domnul nostru Iisus Hristos se arătase si îi făcuse parte de vederea Harului în plinătatea sa. Când vedenia s-a spulberat, sufletul său a rămas pradă acestei iubiri de Domnul, astfel că zi si noapte înseta de cel Iubit, strigând: „Tânjeste sufletul meu dupre Domnul si cu la- crămi caut pre El. Cum să nu Te caut? Tu mai-nainte spre mine ai căutat si mi-ai dat a mă îndulci în Duhul Tău cel Sfânt si sufletul meu Te-a iubit”.
Imediat după această arătare a Domnului, diavolii si-au început iarăsi năvălirile, de data aceasta prin gânduri de mândrie. Uneori primea scurte mângâieri ale harului, însă, când acesta se îndepărta si demonii îsi reluau asalturile, sufletul îi era pradă unei suferințe de nedescris. Pentru a păstra harul, sfântul a dus cincisprezece ani de lupte ascetice care erau adesea peste puterile omenesti. În anul 1896 a primit Schima Mică. Din exterior viața sa părea a fi la fel cu a tuturor monahilor, însă forța luptei sale sufletești îl învăța încet-încet desăvârșirea marilor nevoitori de altădată.
În timpul uneia dintre aceste nopți de luptă împotriva gândurilor, pe când un demon îi apăruse dinaintea icoanei lui Hristos pentru a fi cinstit, Siluan L-a chemat pe Domnul să-i sară în ajutor. Åži L-a auzit pe Hristos spunându-i: „Pe cei mândri îi luptă mereu diavolii”. „Ce gânduri trebuie să am, Doamne, pentru ca sufletul meu să fie smerit?”, a întrebat el. „Å¢ine mintea în iad și nu deznădăjdui!”, i-a răspuns Domnul.
Prin acest cuvânt – trimis în chip profetic întregii noastre generații – Domnul îi arăta că trebuie să ne nevoim spre a câștiga smerenia lui Hristos, Care a zis: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei11, 29) și că această smerenie este calea împărătească ce duce la rugăciunea cea curată și la nepătimire. De atunci, harul lui Dumnezeu s-a sălășluit pururea în sufletul Sfântului Siluan, aducându-i pace și stăpânirea tuturor mișcărilor sufletului. Zicea că imediat ce mintea sa nu mai era ațintită la focul iadului, gândurile rele își recăpătau întreaga putere. Prin acest dar al smereniei dumnezeiești, Hristos i-a umplut inima cu o dragoste de nespus pentru toți oamenii, pentru întregul Adam, astfel că se ruga cu lacrimi de foc pentru întreaga lume – și mai ales pentru cei adormiți – și învăța că ultimul criteriu al adevăratei cunoașteri este dragostea de dușmani. Vorbind despre aceasta, zicea: „Să te rogi pentru ceilalți înseamnă să-ți verși sângele”.
La puțină vreme după ce a primit Schima Mare (1911), dorind să se roage neîncetat, a cerut binecuvântare să meargă să viețuiască în Vechiul Russikon, un metoc al mănăstirii aflat sus pe munte, unde trăiau în acea vreme nevoitorii cei cu viață aspră. A răcit însă, astfel că tot restul vieții sale a suferit de dureri de cap pe care le socotea drept pedeapsa neascultării sale. După un an și jumătate, a fost chemat înapoi la mănăstire pentru a îndeplini funcția de iconom. Avea în subordine mai bine de două sute de muncitori, însă nu a slăbit nicidecum nevoin- țele sale ascetice, rugându-se cu și mai multă râvnă. Dimineața mergea în ateliere ca să împartă sarcinile, după care se întorcea în chilie ca să se roage cu lacrimi pentru acești oameni, pentru familiile lor și pentru lumea întreagă.
Acest smerit călugăr athonit, care a trăit întreaga-i viață, în taină, mucenicia rugăciunii pentru lume, a lăsat moștenire Bisericii, asemenea unui nou proroc, un rezumat al mesajului creștin, precum și calea cea sigură pentru a ajunge la desăvârșire. Åži-a petrecut tot restul vieții sale ajutând lumea cu rugăciunea sa și rugându-L pe Domnul cu stăruință ca toți oamenii să Îl cunoască prin harul Sfântului Său Duh. Åži sfârșindu-și călătoria de aici, de pe pământ, a adormit cu pace pe 24 (11) septembrie 1938.
SINAXARUL Părintelui Macarie Simonopetritul, luna septembrie
Notă:
1. Cinstirea sa a fost recunoscută de către Patriarhia de la Constantinopol în anul 1988. În Bisericile care urmează vechiul calendar este prăznuit pe data de 11 septembrie. Rezumăm aici remarcabila carte a ucenicului său, Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.