Sfântul Siluan Athonitul, 24 septembrie

publicat in Sinaxar pe 10 Septembrie 2017, 13:32

Această nouă stea1 a Biseri­cii a văzut lumina zilei în anul 1866, în sânul unei sărmane familii de țărani din provincia Tambov din Rusia. Încă de la vârsta de patru ani, copilul zicea: „Unde este Dumnezeu?

Când o să mă fac mare, o să străbat tot pământul ca să-L găsesc!” Istorisirile despre nevoitori și sfinți aprindeau în sufletul lui dragostea de Dumnezeu și, cu gândul mereu la Dom­nul, dorea cu lacrimi să ducă viață mona­hicească. Însă, încet-încet, a pierdut această râvnă copilărească și, având un trup foarte puternic și un caracter jovial, a început să ducă o viață desfrânată, ase­menea celorlalți țărani. Ast­fel că într-o zi, în timpul unei certe, a fost cât pe ce să ia viața unuia dintre riva­lii săi. Această întâmplare l-a ajutat însă să-și revină. Câteva zile mai târziu a văzut în vis cum îi intră un șarpe în gură și a auzit gla­sul Maicii Domnului zicân- du-i cu o blândețe de nespus: „Așa cum îți este ție scârbă de șarpele acesta, asemenea nici mie nu îmi place felul în care-ți duci viața!” Răvășit de descoperirea aceasta, și-a schimbat întru totul felul de a trăi și, pocăindu-se din tot sufletul, nu mai avea în minte decât Sfântul Munte Athos și Judecata de Apoi. În anul 1892, de cum și-a terminat serviciul mili­tar, a luat vaporul către Sfântul Munte, deve­nind frate la marea mănăstire rusă a Sfân­tului Pantelimon, care era pe atunci mai înfloritoare ca nicicând, având o obște de aproape două mii de monahi.

Aflând el, după mărturisirea tuturor păcatelor sale, că acestea îi fuseseră întru totul iertate, a fost cuprins de mare bucu­rie, uitând de pocăința sa cea adâncă, ast­fel că a căzut degrabă pradă gândurilor desfrânate. Necunoscând defel meșteșu­gul luptei împotriva gândurilor, a avut is­pite mari, ba chiar a vrut să se întoarcă în lume pentru a se căsători.

Părintele său duhovnicesc l-a îndem­nat să nu mai primească niciodată niciun gând necurat, ci să le alunge prin Rugăciunea lui Iisus,de cum se înfiripau în mintea sa. Astfel că, în timpul celor patruzeci și cinci de ani de viețuire monahicească, nicioda­tă nu a mai primit robul lui Dumnezeu vre­un gând păcătos și, aducându-și aminte de dragostea lui Dumnezeu și de blândețea Sfântului Duh, niciodată nu s-a mai aprins de mânie. Inițiat în viața duhovnicească, mai degrabă prin ritmul regulat al vieții de mănăstire decât printr-o învățătură teore­tică, a început să lucreze necontenit cu râv­nă Rugăciunea lui Iisus:în timpul zilei, la as­cultările pe care le împlinea cu sârguință, lepădându-se întru totul de voia sa, dar mai cu seamă noaptea, pe care, încet-încet, a în­ceput să o petreacă în rugăciune, în picioa­re sau așezat pe un taburet, nedormind de­cât o oră sau două, cu întreruperi.

La doar trei săptămâni de la intrarea sa în mănăstire, pe când se ruga dinaintea icoanei Maicii Domnului, rugăciunea i s-a coborât în inimă și a început să țâșnească de la sine, neîncetat și fără nicio sforțare. După primirea acestui har, pe care Domnul îl dăruiește uneori celor începători, a ur­mat o luptă crâncenă cu gândurile ce ve­neau de la diavoli, care uneori îi spuneau că e sfânt, iar alteori îl aruncau în deznă­dejde, făcându-l să-și piardă încrederea în mila dumnezeiască. Într-o noapte, chilia sa s-a umplut deodată de o lumină mare care a cuprins și trupul său; simțind însă pierderea pocăinței în rugăciune, a înțe­les că era pradă unei înșelări diavolești.

Åžase luni a dus sfântul o lup­tă aprigă împotriva tuturor ispitelor de la diavoli, rugându-se din răsputeri pretutin­deni unde se afla, la biserică sau la ascultarea sa de la moa­ră. Într-o bună zi, ajuns pe culmile deznădejdii si rămâ­nând multă vreme buimac, asezat pe patul său, si-a zis: „Dumnezeu este neînduple­cat!” Într-o clipă, sufletul său a fost cuprins de spaima de moarte a deznădejdii, si preț de aproape o oră a trecut prin chinuri de nedescris. Luând el apoi parte la slujba vecer­niei care era săvârsită în para­clisul morii, de cum a rostit rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcăto­sul,privind icoana lui Hristos si iconostasul, a fost cuprins deodată de o lumină mare – dulce si pasnică de data aceas­ta – si L-a văzut pe Hristos viu, Care-l privea cu blânde­țe si bucurie, învăluindu-i în­treaga ființă cu o dragoste ce îi purta duhul spre vederea lui Dumnezeu, depăsind ori­ce imagine. Spunea mai apoi că, fără nici o îndoială, în Duhul Sfânt cunoscuse că Domnul nostru Iisus Hristos se arătase si îi făcuse parte de vederea Harului în plinătatea sa. Când vedenia s-a spulberat, sufletul său a rămas pradă acestei iubiri de Domnul, astfel că zi si noapte înseta de cel Iubit, stri­gând: „Tânjeste sufletul meu dupre Domnul si cu la- crămi caut pre El. Cum să nu Te caut? Tu mai-nainte spre mine ai căutat si mi-ai dat a mă îndulci în Duhul Tău cel Sfânt si sufletul meu Te-a iubit”.

Imediat după această arătare a Domnului, diavo­lii si-au început iarăsi năvălirile, de data aceasta prin gânduri de mândrie. Uneori primea scurte mângâ­ieri ale harului, însă, când acesta se îndepărta si demo­nii îsi reluau asalturile, sufletul îi era pradă unei sufe­rințe de nedescris. Pentru a păstra harul, sfântul a dus cincisprezece ani de lupte ascetice care erau adesea peste puterile omenesti. În anul 1896 a primit Schima Mică. Din exterior viața sa părea a fi la fel cu a tuturor monahilor, însă forța luptei sale sufle­tești îl învăța încet-încet desăvârșirea marilor nevoitori de altădată.

În timpul uneia dintre aceste nopți de luptă împotriva gândurilor, pe când un de­mon îi apăruse dinaintea icoanei lui Hristos pentru a fi cinstit, Siluan L-a chemat pe Domnul să-i sară în ajutor. Åži L-a auzit pe Hristos spunându-i: „Pe cei mândri îi lup­tă mereu diavolii”. „Ce gânduri trebuie să am, Doamne, pentru ca sufletul meu să fie smerit?”, a întrebat el. „Å¢ine mintea în iad și nu deznădăjdui!”, i-a răspuns Domnul.

Prin acest cuvânt – trimis în chip pro­fetic întregii noastre generații – Domnul îi arăta că trebuie să ne nevoim spre a câș­tiga smerenia lui Hristos, Care a zis: „Învățați de la Mine că sunt blând și sme­rit cu inima” (Matei11, 29) și că această smerenie este calea împărătească ce duce la rugăciunea cea curată și la nepătimire. De atunci, harul lui Dumnezeu s-a sălăș­luit pururea în sufletul Sfântului Siluan, aducându-i pace și stăpânirea tuturor miș­cărilor sufletului. Zicea că imediat ce min­tea sa nu mai era ațintită la focul iadului, gândurile rele își recăpătau întreaga pute­re. Prin acest dar al smereniei dumneze­iești, Hristos i-a umplut inima cu o dra­goste de nespus pentru toți oamenii, pentru întregul Adam, astfel că se ruga cu lacrimi de foc pentru întreaga lume – și mai ales pentru cei adormiți – și învăța că ultimul criteriu al adevăratei cunoașteri este dragostea de dușmani. Vorbind des­pre aceasta, zicea: „Să te rogi pentru cei­lalți înseamnă să-ți verși sângele”.

La puțină vreme după ce a primit Schima Mare (1911), dorind să se roa­ge neîncetat, a cerut binecuvântare să meargă să viețuiască în Vechiul Russikon, un metoc al mănăstirii aflat sus pe mun­te, unde trăiau în acea vreme nevoitorii cei cu viață aspră. A răcit însă, astfel că tot restul vieții sale a suferit de dureri de cap pe care le socotea drept pedeapsa ne­ascultării sale. După un an și jumătate, a fost chemat înapoi la mănăstire pentru a îndeplini funcția de iconom. Avea în sub­ordine mai bine de două sute de munci­tori, însă nu a slăbit nicidecum nevoin- țele sale ascetice, rugându-se cu și mai multă râvnă. Dimineața mergea în ateli­ere ca să împartă sarcinile, după care se întorcea în chilie ca să se roage cu lacrimi pentru acești oameni, pentru familiile lor și pentru lumea întreagă.

Acest smerit călugăr athonit, care a trăit întreaga-i viață, în taină, mucenicia rugăciunii pentru lume, a lăsat moșteni­re Bisericii, asemenea unui nou proroc, un rezumat al mesajului creștin, precum și calea cea sigură pentru a ajunge la de­săvârșire. Åži-a petrecut tot restul vieții sale ajutând lumea cu rugăciunea sa și rugându-L pe Domnul cu stăruință ca toți oamenii să Îl cunoască prin harul Sfântului Său Duh. Åži sfârșindu-și călă­toria de aici, de pe pământ, a adormit cu pace pe 24 (11) septembrie 1938.

SINAXARUL Părintelui Macarie Simonopetritul, luna septembrie

 

Notă:

1. Cinstirea sa a fost recunoscută de către Patriarhia de la Constantinopol în anul 1988. În Bisericile care urmează vechiul calendar este prăznuit pe data de 11 septembrie. Rezumăm aici remarcabila carte a ucenicului său, Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.