Sfântul Siluan Athonitul, 24 septembrie
publicat in Sinaxar pe 10 Septembrie 2017, 13:32
Această nouă stea1 a Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1866, în sânul unei sărmane familii de ţărani din provincia Tambov din Rusia. Încă de la vârsta de patru ani, copilul zicea: „Unde este Dumnezeu? https://apostolia.eu/index.php/dating-a-mim-strat/ | https://apostolia.eu/index.php/cory-and-topanga-dating-timeline/ | https://apostolia.eu/index.php/netflix-and-chill-dating-site/ | que es matchmaking dark souls 3
Când o să mă fac mare, o să străbat tot pământul ca să-L găsesc!” Istorisirile despre nevoitori şi sfinţi aprindeau în sufletul lui dragostea de Dumnezeu şi, cu gândul mereu la Domnul, dorea cu lacrimi să ducă viaţă monahicească. Însă, încet-încet, a pierdut această râvnă copilărească şi, având un trup foarte puternic şi un caracter jovial, a început să ducă o viaţă desfrânată, asemenea celorlalţi ţărani. Astfel că într-o zi, în timpul unei certe, a fost cât pe ce să ia viaţa unuia dintre rivalii săi. Această întâmplare l-a ajutat însă să-şi revină. Câteva zile mai târziu a văzut în vis cum îi intră un şarpe în gură şi a auzit glasul Maicii Domnului zicân- du-i cu o blândeţe de nespus: „Aşa cum îţi este ţie scârbă de şarpele acesta, asemenea nici mie nu îmi place felul în care-ţi duci viaţa!” Răvăşit de descoperirea aceasta, şi-a schimbat întru totul felul de a trăi şi, pocăindu-se din tot sufletul, nu mai avea în minte decât Sfântul Munte Athos şi Judecata de Apoi. În anul 1892, de cum şi-a terminat serviciul militar, a luat vaporul către Sfântul Munte, devenind frate la marea mănăstire rusă a Sfântului Pantelimon, care era pe atunci mai înfloritoare ca nicicând, având o obşte de aproape două mii de monahi.
Aflând el, după mărturisirea tuturor păcatelor sale, că acestea îi fuseseră întru totul iertate, a fost cuprins de mare bucurie, uitând de pocăinţa sa cea adâncă, astfel că a căzut degrabă pradă gândurilor desfrânate. Necunoscând defel meşteşugul luptei împotriva gândurilor, a avut ispite mari, ba chiar a vrut să se întoarcă în lume pentru a se căsători.
Părintele său duhovnicesc l-a îndemnat să nu mai primească niciodată niciun gând necurat, ci să le alunge prin Rugăciunea lui Iisus,de cum se înfiripau în mintea sa. Astfel că, în timpul celor patruzeci şi cinci de ani de vieţuire monahicească, niciodată nu a mai primit robul lui Dumnezeu vreun gând păcătos şi, aducându-şi aminte de dragostea lui Dumnezeu şi de blândeţea Sfântului Duh, niciodată nu s-a mai aprins de mânie. Iniţiat în viaţa duhovnicească, mai degrabă prin ritmul regulat al vieţii de mănăstire decât printr-o învăţătură teoretică, a început să lucreze necontenit cu râvnă Rugăciunea lui Iisus:în timpul zilei, la ascultările pe care le împlinea cu sârguinţă, lepădându-se întru totul de voia sa, dar mai cu seamă noaptea, pe care, încet-încet, a început să o petreacă în rugăciune, în picioare sau aşezat pe un taburet, nedormind decât o oră sau două, cu întreruperi.
La doar trei săptămâni de la intrarea sa în mănăstire, pe când se ruga dinaintea icoanei Maicii Domnului, rugăciunea i s-a coborât în inimă şi a început să ţâşnească de la sine, neîncetat şi fără nicio sforţare. După primirea acestui har, pe care Domnul îl dăruieşte uneori celor începători, a urmat o luptă crâncenă cu gândurile ce veneau de la diavoli, care uneori îi spuneau că e sfânt, iar alteori îl aruncau în deznădejde, făcându-l să-şi piardă încrederea în mila dumnezeiască. Într-o noapte, chilia sa s-a umplut deodată de o lumină mare care a cuprins şi trupul său; simţind însă pierderea pocăinţei în rugăciune, a înţeles că era pradă unei înşelări diavoleşti.
Şase luni a dus sfântul o luptă aprigă împotriva tuturor ispitelor de la diavoli, rugându-se din răsputeri pretutindeni unde se afla, la biserică sau la ascultarea sa de la moară. Într-o bună zi, ajuns pe culmile deznădejdii si rămânând multă vreme buimac, asezat pe patul său, si-a zis: „Dumnezeu este neînduplecat!” Într-o clipă, sufletul său a fost cuprins de spaima de moarte a deznădejdii, si preţ de aproape o oră a trecut prin chinuri de nedescris. Luând el apoi parte la slujba vecerniei care era săvârsită în paraclisul morii, de cum a rostit rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul,privind icoana lui Hristos si iconostasul, a fost cuprins deodată de o lumină mare – dulce si pasnică de data aceasta – si L-a văzut pe Hristos viu, Care-l privea cu blândeţe si bucurie, învăluindu-i întreaga fiinţă cu o dragoste ce îi purta duhul spre vederea lui Dumnezeu, depăsind orice imagine. Spunea mai apoi că, fără nici o îndoială, în Duhul Sfânt cunoscuse că Domnul nostru Iisus Hristos se arătase si îi făcuse parte de vederea Harului în plinătatea sa. Când vedenia s-a spulberat, sufletul său a rămas pradă acestei iubiri de Domnul, astfel că zi si noapte înseta de cel Iubit, strigând: „Tânjeste sufletul meu dupre Domnul si cu la- crămi caut pre El. Cum să nu Te caut? Tu mai-nainte spre mine ai căutat si mi-ai dat a mă îndulci în Duhul Tău cel Sfânt si sufletul meu Te-a iubit”.
Imediat după această arătare a Domnului, diavolii si-au început iarăsi năvălirile, de data aceasta prin gânduri de mândrie. Uneori primea scurte mângâieri ale harului, însă, când acesta se îndepărta si demonii îsi reluau asalturile, sufletul îi era pradă unei suferinţe de nedescris. Pentru a păstra harul, sfântul a dus cincisprezece ani de lupte ascetice care erau adesea peste puterile omenesti. În anul 1896 a primit Schima Mică. Din exterior viaţa sa părea a fi la fel cu a tuturor monahilor, însă forţa luptei sale sufleteşti îl învăţa încet-încet desăvârşirea marilor nevoitori de altădată.
În timpul uneia dintre aceste nopţi de luptă împotriva gândurilor, pe când un demon îi apăruse dinaintea icoanei lui Hristos pentru a fi cinstit, Siluan L-a chemat pe Domnul să-i sară în ajutor. Şi L-a auzit pe Hristos spunându-i: „Pe cei mândri îi luptă mereu diavolii”. „Ce gânduri trebuie să am, Doamne, pentru ca sufletul meu să fie smerit?”, a întrebat el. „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!”, i-a răspuns Domnul.
Prin acest cuvânt – trimis în chip profetic întregii noastre generaţii – Domnul îi arăta că trebuie să ne nevoim spre a câştiga smerenia lui Hristos, Care a zis: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei11, 29) şi că această smerenie este calea împărătească ce duce la rugăciunea cea curată şi la nepătimire. De atunci, harul lui Dumnezeu s-a sălăşluit pururea în sufletul Sfântului Siluan, aducându-i pace şi stăpânirea tuturor mişcărilor sufletului. Zicea că imediat ce mintea sa nu mai era aţintită la focul iadului, gândurile rele îşi recăpătau întreaga putere. Prin acest dar al smereniei dumnezeieşti, Hristos i-a umplut inima cu o dragoste de nespus pentru toţi oamenii, pentru întregul Adam, astfel că se ruga cu lacrimi de foc pentru întreaga lume – şi mai ales pentru cei adormiţi – şi învăţa că ultimul criteriu al adevăratei cunoaşteri este dragostea de duşmani. Vorbind despre aceasta, zicea: „Să te rogi pentru ceilalţi înseamnă să-ţi verşi sângele”.
La puţină vreme după ce a primit Schima Mare (1911), dorind să se roage neîncetat, a cerut binecuvântare să meargă să vieţuiască în Vechiul Russikon, un metoc al mănăstirii aflat sus pe munte, unde trăiau în acea vreme nevoitorii cei cu viaţă aspră. A răcit însă, astfel că tot restul vieţii sale a suferit de dureri de cap pe care le socotea drept pedeapsa neascultării sale. După un an şi jumătate, a fost chemat înapoi la mănăstire pentru a îndeplini funcţia de iconom. Avea în subordine mai bine de două sute de muncitori, însă nu a slăbit nicidecum nevoin- ţele sale ascetice, rugându-se cu şi mai multă râvnă. Dimineaţa mergea în ateliere ca să împartă sarcinile, după care se întorcea în chilie ca să se roage cu lacrimi pentru aceşti oameni, pentru familiile lor şi pentru lumea întreagă.
Acest smerit călugăr athonit, care a trăit întreaga-i viaţă, în taină, mucenicia rugăciunii pentru lume, a lăsat moştenire Bisericii, asemenea unui nou proroc, un rezumat al mesajului creştin, precum şi calea cea sigură pentru a ajunge la desăvârşire. Şi-a petrecut tot restul vieţii sale ajutând lumea cu rugăciunea sa şi rugându-L pe Domnul cu stăruinţă ca toţi oamenii să Îl cunoască prin harul Sfântului Său Duh. Şi sfârşindu-şi călătoria de aici, de pe pământ, a adormit cu pace pe 24 (11) septembrie 1938.
SINAXARUL Părintelui Macarie Simonopetritul, luna septembrie
Notă:
1. Cinstirea sa a fost recunoscută de către Patriarhia de la Constantinopol în anul 1988. În Bisericile care urmează vechiul calendar este prăznuit pe data de 11 septembrie. Rezumăm aici remarcabila carte a ucenicului său, Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.