Se poate spune că un individ aude, dar nu ascultă, în timp ce o persoană ascultă. Acest cuvânt ascultare are aproape în toate limbile pe care le cunosc, aceeași rădăcină: „a asculta”, ca și în română. Astfel, putem auzi ceva dar fără să-l absorbim, fără să-l asimilăm. Prin această asimilare, primim în noi o altă persoană și prin aceasta ieșim din cercul închis al propriei noastre individualități. Trebuie să învățăm să auzim, să ascultăm ce spune cealaltă persoană și astfel să stabilim o adevărată legătură cu acea persoană. Am remarcat, la mănăstire, că vin mulți oameni și când vorbim cu ei, nu ascultă, sau, la o treaptă mai înaltă, nu fac ascultare. Pentru că aici ne găsim într-un mediu monahicesc, vreau să spun că este foarte important să învățăm să ascultăm. Noi, oamenii din ziua de astăzi, suntem copleșiți de zgomot, suntem întrucâtva saturați de un bombardament de impresii exterioare. De pildă, atunci când ne plimbăm prin oraș, pe stradă, mintea ne este năpădită de publicitate. Pentru a ne apăra de acest bombardament, este deci firesc să folosim un fel de ecran de protecție. Acest fenomen obișnuiește pe om să lăse să treacă mesajele fără a le asimila, este un mecanism de apărare foarte normal. Poate că același pericol există și cu textele duhovnicești. Acum avem, cel puțin în franceză, aproape toate textele clasice ale tradiției ascetice. Ne-am obișnuit să le citim, să le citim poate prea mult, în sensul că nu luăm cu adevărat aminte la ceea ce citim. Așa se face că ne pândește pericolul de a nu mai primi în adânc un cuvânt care ni s-a dat. E adevărat că ascultarea este mai de preț decât însăși învățătura primită atunci când citim.

         Când un părinte duhovnicesc vorbește, nu va spune altceva decât cele scrise în cărți, dar când se rostește un cuvânt viu, nu se trasmite o simplă informație, ci și o energie duhovnicească, de unde și însemnătatea părintelui duhovnicesc. Pentru a da o pildă de aceasta, aș vrea să vă spun o poveste. Acum câțiva ani, mă găseam la mănăstirea Bose pentru o întâlnire. Cu prilejul unei excursii organizate acolo, m-am aflat lângă un arhimandrit care venea din Canada. Åži mi-a spus un lucru care pe moment m-a mirat. Poate că exagera puțin, dar cu toate astea a spus ceva important. El gândea că Filocalia alcătuită de Nicodim Aghioritul este o lucrare dăunătoare pentru că din acel moment cel care caută un cuvânt duhovnicesc, în loc să meargă să întrebe pe părintele său, a început să meargă la librărie. Desigur că putem să avem alt punct de vedere, dar cuvântul are darul de a arăta diferența dintre o lectură și o întâlnire cu un părinte duhovnicesc. Când părintele vorbește, împărtășește o energie duhovnicească: se stabilește o legătură între două persoane, și încetăm să mai fim indivizi închiși în noi înșine; devenim ființe care intră în legătură cu o persoană, iar prin această persoană cu cuvântul lui Dumnezeu Însuși.

         După măsura sa, un părinte duhovnicesc dă un cuvânt care vine de la Dumnezeu. Desigur, nu toți ne aflăm pe aceeași treaptă de maturitate duhovnicească. Mă gândesc acum la convorbirea dintre Sfâtul Siluan și un pustnic din Caucaz care se chema Stratonic. Starețul Siluan îl întrebase pe acesta cum vorbesc cei desăvârșiți. Acest părinte, care era socotit ca un vultur printre monahi, a rămas uimit dinaintea acestei întrebări. Cum vorbesc cei desăvârșiți? Cei desăvârșiți nu spun decât ce le dă Duhul Sfânt. Cuvântul dat de un părinte duhovnicesc nu este numai drept, corect din punct de vedere intelectual, ci este cuvânt purtător de energie duhovnicească, de harul venind de la Dumnezeu Însuți. Acum înțelegeți pentru ce Părintele Sofronie dă atât de mare însemnătate ascultării în viața creștină și călugărească?

Dacă ucenicul, ascultătorul, cel care face ascultare, are inimă dreaptă, atunci va primi cuvânt de la Dumnezeu. Desigur, Părintele Sofronie spune că nu suntem desăvârșiți și că cuvântul părintelui duhnovnicesc poate să nu fie desăvârșit, dar dacă ucenicul îl primește cu gând drept, Dumnezeu va îndrepta lucrurile.

(Traducere din limba franceză de Elena Soare)