Istoricul bisericesc Socrate ne transmite informaţii bine documentate referitoare la prezenţa cântării antifonice şi a Antifoanelor în primele secole, atât în Biserica lui Hristos, cât şi în comunităţile eretice. În cazul arienilor, de exemplu, Socrate vorbeşte despre „cân­tare alternativă a imnurilor în sărbători ţinute constant pe timpul nopţii” (Istoria Bisericească VI, 8) şi mai aflăm, de asemenea, că tradiţia atribuie această cântare antifonică Sfântului Ignatie al Antiohiei (f106). Următoarea afirmaţie din scrierile lui Socrate este conclu­dentă: „Să spunem de unde şi-a luat începutul cântarea alternativă a imnurilor în Biserică. Sfântul Ignatie al Antiohiei, în Siria, al treilea episcop după Apostolul Petru, care a fost el însuşi contemporan cu Apostolii, a avut o vedenie cu îngeri care slăveau Sfânta Treime cu imnuri cân­tate alternativ, şi astfel a predat modul cântării, cunoscut în viziune, Bisericii din Antiohia; de acolo a fost dezvoltată această tradiţie în toate Bisericile’’¹.

La praznicele împărătesti se cântă an- tifoane speciale: Pentru rugăciunile Năs­cătoarei de Dumnezeu, Mântuitorule, mântuieşte-nepe noiîn locul primului an­tifon, Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dum­nezeu... (în funcţie de praznic se schim­bă textul),pe noi, cei ce-Ţi cântăm: Aliluia, dimpreună cu imnul Unule-Născut... în locul antifonului al doilea, iar în locul Fe­ricirilorse pune troparul zilei².

Pentru zilele de rând, însă, Catavasierul (Octoihul mic) indică a se cânta la Liturghie următoarele: Pentru rugăciuni­le Născătoarei de Dumnezeu, Mântuitorule, mântuieşte-ne pe noi(la primul antifon), Pentru rugăciunile sfinţilor Tăi, Doamne, mântuieşte-ne pe noi(la al doilea antifon) si Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti minunat întru Sfinţi, pe noi cei ce-ţi cântăm: Aliluia³.

Amintim, de asemenea, si cele 15 antifoane din Vinerea Mare, care grupează în total 55 de imnuri poetice, împărţite în cinci unităţi, dar si antifoanele utreniei duminicale, pe cele opt glasuri, dar care din limba greacă s-ar traduce, mai exact, cântările treptelor, după psalmii 119-133, care erau denumiţi la fel si care erau cântaţi de către evrei după întoarcerea din robia babilonică, la urcarea treptelor spre tem­plu, la marile sărbători.

CE SUNT IPOPSALMII?

Ipopsalm (υπόψαλμα) formează ul­tima parte dintr-un verset al unui psalm, repetată de mai multe ori de toată comu­nitatea condusă de psalţi. Maniera ipofonică (ecfonetică sau recitativă) în care sunt cântate aceste imnuri este cunoscută sub numele de , stil de interpretare care are la bază isonul (tonul principal al fiecărui glas bisericesc).

Ipopsalmul, provenind din tradiţiile liturgice ale comunităţilor iudaice si dove­dind astfel continuitate istorică cu aces­tea, se regăseste mai ales la cântarea anti­fonică: două coruri sau strane cântă alternativ câte un verset din psalmi, la care se adaugă câte un verset din ipopsalm.

Iniţial, acesti ipopsalmi se numeau si ipacoi (ὑπακούω = a răspunde). Următoarea informaţie provenită de la Sfântul Vasile cel Mare este destul de interesantă din punct de vedere istoric: „Ei se împart în două grupe si psalmodiază împreună alternativ, meditând la cuvintele Scripturii si întărindu-se duhovniceste prin întrebuinţarea lor (...) Apoi ei lasă iarăsi pe unul să înceapă cântarea si ceilalţi cântă apoi împreună”.

Note: