Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Instituţia autonomiei este prezentă în viaţa comunităţilor creştine încă din perioada apostolică. Deplina responsabilitate a Bisericilor locale, subliniată încă din Faptele Apostolilor, epistolele şi scrierile apostolice, a fost întotdeauna pusă în legătură cu principiul coresponsabilităţii în întregul corp eclezial1. Astfel, autonomia a fost încadrată în sinodalitate, iar sinodalitatea a consolidat autonomia2.
În secolele IV-V,punând în valoare organizarea politică a imperiului, Biserica a structurat un sistem mitropolitan, conferindu-i acestuia toate elementele de autonomie3. Urmând evoluţia organizării de stat, structurile instituţionale bisericeşti s-au pliat pe modelul civil, ajungându-se la sfârşitul secolului al IV-lea la o organizare supramitropolitană care a subliniat distincţia între autonomia de bază, episcopală, autonomia mitropolitană şi autonomia supramitropolitană consolidată în secolele V-IX în forma care a primit în timp denumirea de Pentarhie.
După căderea Imperiului Bizantin, odată cu acordarea autocefaliei Bisericii Rusiei şi cu recunoaşterea de fapt a autonomiei Bisericilor din Balcani, această instituţie canonică se structurează ca o formă intermediară între statutul de dependenţă canonică şi cel de autocefalie.
Se poate observa, de asemenea, cum pe parcursul secolelor anumite regiuni ecleziale au fost recunoscute ca autonome, Patriarhia Ecumenică fiind cea care a evidenţiat diferite tipuri de autonomie şi le-a încadrat canonic, fără să existe însă un consens panortodox în acest sens.
Documentul sinodal desemnează autonomia ca exprimând statutul de independenţă relativă a Bisericii respective în cadrul Bisericii autocefale (1). Pornind de la această formulare, trebuie să înţelegem că noţiunile de independenţă relativă şi independenţă absolută nu pot fi privite din perspectivă juridică seculară, ci în sensul că Bisericile autonome au o organizare proprie în cadrul Bisericii autocefale, autocefalia fiind de fapt cea mai înaltă formă de autonomie4.
Textul arată că autonomia este acordată în urma solicitării justificate din partea Bisericii locale respective (2a). Biserica autocefală are competenţa de a analiza în Sinod această solicitare şi de a decide dacă acordă sau nu autonomia. Sinodul Bisericii autocefale are obligaţia de a preciza prin Tomosul de autonomie limitele geografice şi relaţiile pe care Biserica autonomă le are cu Biserica autocefală (2b). Actul canonic de proclamare a autonomiei este comunicat Bisericilor ortodoxe surori de către primatul Bisericii autocefale (2c). Statutul de integrare a Bisericii autonome în Biserica autocefală este întărit şi de faptul că relaţiile interorto- doxe, intercreştine şi interreligioase ale acesteia se realizează prin intermediul Bisericii autocefale (2d), iar Întâistătătorul Bisericii autonome pomeneşte doar numele Întâistătătorului Bisericii autocefale de care aparţine (3a), de la aceasta primind şi Sfântul şi Marele Mir (3c).
Documentul nu condiţionează explicit atribuirea statutului de Biserică autonomă de posibilitatea constituirii unui sinod local, dar lasă să se înţeleagă acest lucru din faptul că recunoaşte Bisericii autonome dreptul de a-şi alege, introniza şi judeca episcopii şi doar în cazul în care ar exista incapacitatea Bisericii autonome de a-şi asuma această responsabilitate, Biserica autocefală la care se raportează o poate asista (3d).
În acest document există anumite prevederi care subliniază interesul textului la nivel panortodox. Acestea consolidează rolul de mediator al Patriarhiei Ecumenice în cazul unor conflicte jurisdicţionale în care este implicată instituţia autonomiei sau în cazul organizării vieţii bisericeşti din diaspo- ra ortodoxă.
Paragraful 2f afirmă: În cazul acordării statutului de autonomie în aceeaşi zonă geografică bisericească de către două Biserici Autocefale, ceea ce ar duce la contestarea autonomiei din partea fiecăreia, părţile implicate se adresează împreună sau separat Patriarhiei Ecumenice, astfel ca aceasta să identifice soluţia canonică în legătură cu acea chestiune, potrivit practicii panortodoxe în vigoare.
Această formulare atrage atenţia asupra apariţiei unor conflicte jurisdicţionale şi încearcă să găsească o soluţie canonică pentru detensionarea relaţiilor dintre Bisericile autocefale şi reaşezarea ordinii canonice. Rolul de mediator în aceste situaţii este acordat primatului. Chiar dacă formularea din acest paragraf pare să atribuie Patriarhiei Ecumenice capacitatea canonică de a identifica în mod unilateral soluţia canonică în legătură cu chestiunea respectivă, având în vedere că finalul face referire la practica pa- nortodoxă în vigoareeste evident că soluţia canonică nu poate fi identificată decât consensual, rezolvarea prin consens a disensiunilor dintre Bisericile autocefale fiind de fapt practica panortodoxă în vigoarela care trebuie să se supună de la cel mai mic până la cel mai mare, aşa cum prevede canonul 34 apostolic.
În paragraful 2e este valorizată funcţia primaţială, de această dată în raport cu gestionarea organizării bisericeşti la nivelul di- asporei ortodoxe: În spaţiul Diasporei ortodoxe, nu se înfiinţează Biserici Autonome decât după un consens panortodox obţinut de către Patriarhia Ecumenică potrivit practicii panortodoxe în vigoare.
Această formulare are o importanţă deosebită, deoarece, ţinând cont de menţiunea anterioară conform căreia Biserica autocefală are competenţa exclusivă de a acorda autonomia unei regiuni ecleziale, Bisericile ortodoxe surori asumă implicit că nici o Biserică autocefală nu are jurisdicţie asupra diasporei. Cu toate acestea, primului tron din Biserica Ortodoxă, cel ce are ca responsabilitate şi cultivarea comuniunii, i se recunoaşte competenţa de a fi vector de receptare a consensului Bisericilor autocefale în privinţa proclamării autonomiei pentru o regiune eclezială din diaspora ortodoxă.
Este pentru prima dată când un document panortodox, aprobat în faza pregătitoare de către toate Bisericile autocefale, exprimă într-un singur glas posibilitatea de a organiza biserici autonome în diaspora. În acelaşi timp, ţinând cont de faptul că documentul afirmă implicit că nicio Biserică autocefală nu este titulară a unei jurisdicţii generale în diaspora ortodoxă,nu putem să nu ne întrebăm cum ar fi articulată acea Biserică autonomă în comuniunea Bisericii Ortodoxe, din ce Biserică autocefală ar face parte, sau cum s-ar putea manifesta o Biserică autonomă care nu ar fi integrată automat într-o Biserică autocefală.
În concluzie, putem sublinia faptul că documentul Sfântului şi Marelui Sinod clarifică modul în care autonomia bisericească este integrată în cadrul instituţiei autocefaliei şi o prezintă ca o formă de organizare într-un context eclezial şi socio-cultural în care o astfel de structurare sprijină misiunea Bisericii. Autonomia bisericească trebuie să fie organizată cu respectul tradiţiei canonice, iar neînţelegerile dintre Bisericile autocefale în privinţa modului de manifestare a acestei instituţii într-o regiune oarecare trebuie să fie rezolvate prin consens, Patriarhia Ecumenică având un rol de mediator şi vector de comuniune.
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team