ÃŽntâlnire cu părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard (I)

Părintele paroh al parohiei de la Louveciennes, lângă Versailles, și protopop al Protopopiatului ortodox român din Franța al Mitropoliei Euro­pei Occidentale și Meridionale, părinte­le Marc-Antoine Costa de Beauregard poate fi as­cultat regulat în cadrul Cen­trului Ortodox de Studii și Cerce­tare Dumitru Stăniloaedin Paris.

Printre temele aprofundate în scrieri­le părintelui Marc-Antoine, orientându-i în același timp gândirea și întregul parcurs duhovnicesc, se află și problema suferinței, a înțelegerii răbdării încercărilor ca po­runcă a lui Dumnezeu - singura ce poate face explicită iubirea lui Dumnezeu, sin­gura ce poate conduce către starea dum­nezeiască. Ansamblul vieții, chiar desfi­gurat de o pierdere esențială, poate primi atunci rotunjimea și împlinirea sa. Așa cum Hristos întrupează în aceeași persoa­nă cele două chipuri ale ființării, suntem meniți să întrupăm ambele ființări, deo­potrivă dumnezeirea. Chipul ființării schimbătoare este însăși vremelnicia noastră, fiecare schimbare sădind și un grăunte al suferinței. Suntem însă permanent chemați să întrupăm veșnicia, celălalt chip al ființării, cel al trăirii sufletești curate în unire nedespărțită, nesupuși schimbării - treap­ta fără de întindere a plinătății ființării.

Dialogul retranscris mai jos a devenit, tainic, un prilej de a cugeta împreună asu­pra posibilității trăirii vieții ca o provocare continuă a duhului orientat spre această țintă.

Printre publicațiile părintelui Marc-Antoine Costa de Beauregard se numără:

1. L’Orthodoxie – partie La Pensee, Buchet-Chastel, Paris, 1979
2. Ose comprendre que Je t’aime – Dumitru Stăniloae, Cerf, Paris, 1984
3. Mică dogmatică vorbită, Sibiu, ed. Deisis, 1995
4. Rugați-vă neîncetat, București, 1988
5. Teologia sexualității, București, 2004
6. La Voie hesychaste, Paris, 2010
7. Regard chretien sur l’homosexualite, Editions de L’ffiuvre, Paris, 2013
8. Prie comme tu respires. La vie comme liberte, Editions Apostolia, Paris, 2016

Pr. Marc-Antoine Costa de Beaure­gard (Pr. M.-A.): Vă mulțumesc pentru acest răstimp al convorbirii și al comuni­unii. Limpezirea gândurilor îmi este folo­sitoare, la fel și faptul de a formula încă o dată idei pe care le-am rostit sau care au fost deja spuse înaintea mea. Percepția Ortodoxiei ca tradiție și a Bisericii orto­doxe ca o comunitate creștină de neoco­lit a evoluat din anii 70, perioadă în care, ca un oarecare număr de francezi, soția mea și cu mine am ales ortodoxia – ale­gere pe care nu încetăm să o reînnoim în fiecare zi. Acum 40 de ani, creștinismul ortodox nu era cunoscut decât de un număr mic de intelectuali. Părinții mei, de pildă, destul de instruiți de altfel în anu­mite domenii, nu cunoșteau mai nimic: pentru ei, ortodocșii erau doar niște schis­matici, creștini de nivel inferior, ce nu înțeleseseră că adevăratul creștinism este cel al Papalității! În același timp, gânditori ortodocși adevărați începuseră să răspân­dească textele în limba franceză, făcând astfel accesibilă gândirea Bisericii orto­doxe, istoria și duhovnicia ei, dar mai ales liturghia ortodoxă. Ea este cea care sus­cita cel mai puternic ecou în conștiința si sensibilitatea occidentală: slujbele, psaltica liturgică (cunoscută atunci exclusiv sub forma sa slavă, de tip catedrală) și icoa­nele atrăgeau occidentalii. Însă aceștia, fie ei sceptici, agnostici sau atei, erau interesați adesea de acest patrimoniu superb cu acea curiozitate pe care o resimțim față de niște triburi îndepărtate, inedite, poate în curs de dispariție și a căror existență, în orice caz, nu avea ecou în civilizația occiden­tală, sigură pe ea însăși, și a creștinătății: ortodocșii, numiți bizantini, erau orien­talii cărora occidentalii le dăduseră lecții de civilizație și de discernământ, mai ales în perioada nu prea îndepărtată a Cruci­adelor!

Datorită Conferinței Sfântul Photius de la Institutul Saint Serge, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, axată pe sursele patristice ale creștinismului uni­versal, mulțumită părintelui Lev Gillet, unul dintre primii ortodocși francezi fă­când legătura între ortodoxia orientală și creștinătatea merovingiană a Sfântului Martin din Tours, a Sfântului Ilarie din Poitiers, a Sfintei Genoveva din Paris și a multor alți sfinți, mulțumită lui Paul Evdochimov și lui Vladimir Lossky, rostitori de excepție ai teologiei palamite în limba franceză, mulțumită, bineînțeles, lui Olivier Clement, un francez nativ botezat adult în credința ortodoxă, percepția or­todoxiei s-a schimbat după război. Nume­roase cărți și reviste (Contacts, Le Messa - ger Orthodoxe etc.) au popularizat lucrările acestor gânditori ortodocși din Occident. În același timp, transformarea inedită pe care o realiza Biserica romano-catolică în jurul celui de-al doilea Con­ciliu de la Vatican, conflictul occidental al modernismului și al tradiționalismului, determinau mulți tineri creștini francezi să cugete asupra valorii Tradiției și a credibilității sale. Ortodoxia s-a impus progresiv ca o referință, a început să fie respectată, pe măsură ce era mai bine cu­noscută. Un impuls considerabil îi îndrep­ta cu mare entuziasm pe francezi către co­muniunea cu Biserica ortodoxă, cu atât mai mult cu cât apăreau parohii în care se slujea în limba franceză. Fraternitatea or­todoxă în Europa apuseană juca un rol foarte mare în prezentarea unei imagini vii, occidentale a Ortodoxiei prin personalități duhovnicești ca părintele Cyrille Argenti, Olivier Clement, Nicolas Lossky sau părintele Boris Bobrinskoy. Dialogul interconfesional a contribuit foar­te mult deopotrivă în a face cunoscută Or­todoxia în Europa Occidentală. A avut loc chiar și o încercare profetică, cea a Bise­ricii Catolice Ortodoxe din Franța, o dioceză franceză cu liturghie occidentală, fondată de Patriarhia Română. Experiența aceasta frumoasă s-a terminat la capătul a douăzeci de ani, însă ea a îngăduit mul­tor francezi să treacă pragul unei uși mai larg deschise pentru a ajunge la tradiția ortodoxă.

Mai recent, începând cu anii 80, percepția Ortodoxiei s-a schimbat iarăși. Pe lângă această considerație legitimă a patrimoniului Bisericii ortodoxe, declinat nu doar în versiunea sa slavă cea mai cunos­cută, dar deopotrivă în mărturia sa greacă și, din ce în ce mai mult, română, urmată mai recent de exemplul emigrației georgi­ene, se năștea o conștiință critică din par­tea occidentalilor. Erau mai bine informați nu doar în ceea ce privește bogățiile efec­tive ale ortodoxiei, ci și asupra slăbiciuni­lor și vulnerabilității acesteia: presa subli­nia fără mare dificultate rivalitatea dintre o Patriarhie și alta. Erau câteva discordanțe între dezvoltările ecleziastice, duhovnicești și liturgice minunate, și punerea lor efec­tivă în practică, între ortodoxie și ortopraxie. Unele persoane obișnuiau chiar să sublini­eze cu o anumită plăcere aceste disonanțe: impresia de dezordine pe care o oferă, pentru un raționalist occidental, desfășurarea ortodoxă a vieții comuni­tare și verificarea colegială, adesea exploatată pentru a proteja imaginea unei societăți ecleziastice bine organizate, adaptată lumii, o frumoasă piramidă creștină – viziunea roma­nică a Bisericii la care adera în general occidentalul, chiar ateu fiind. Teologia ortodoxă a unității ecleziale, sensul catolicității manifestate prin și în fie­care Biserică locală suve­rană – unitatea „holistică”, rămân niște taine pentru strănepoții aristotelismului medi­eval...

Percepția pe care o avem astăzi despre ortodocși s-a îmbogățit prin numărul lor, ce a crescut în mod considerabil din anii 90, neîncetând de atunci să sporească. Din punct de vedere sociologic, prezența or­todoxă în Franța este mult mai importan­tă ca odinioară. Observația aceasta este și mai adevărată încă pentru Italia, de pildă, sau pentru Statele Unite sau Australia. Însă specificitatea Ortodoxiei dezvoltate în Franța constă în numărul de autohtoni ce au ales credința trăită în Biserica sfinților părinți. Observația aceasta este adevăra­tă poate si pentru Belgia si Å¢ările de Jos. Chiar dacă impulsul din anii 70 ce încu­raja numeroși francezi să mărturisească credința adevărată a scăzut, tot rămâne faptul că, de pildă, așa cum demonstrea­ză Congresul fraternității Ortodoxe în Eu­ropa Occidentală, prezența în Biserică a francezilor nativi este o realitate de netă­găduit. Institutul Saint Serge de pildă, de origine rusă, a ales până la urmă cursuri­le în limba franceză. Mitropolia Ortodo­xă din Europa Occidentală și Meridiona­lă atestă, în interiorul Arhiepiscopiei din Europa Occidentală, o bună parte din preoții săi, din consilierii episcopali, din parohii, deci din credincioși, ca fiind de origine franceză. Ortodoxia este la noi din ce în ce mai puțin un fenomen străin, un creștinism de import. Cea mai mare par­te din emigranții înșiși nu se gândește să se întoarcă în țară. Mesajul ce rămâne în­totdeauna cel mai stimulant constă în a aminti des că Ortodoxia, credința orto­doxă, ecleziologia ortodoxă, patrimoniul general al Ortodoxiei, nu se reduc la o for­mă orientală sau bizantină a creștinismului. Universalitatea Ortodoxiei este un con­cept care se impune lent, îndeosebi oda­tă cu descoperirea mai recentă a Biserici­lor vechi ortodoxe, pe care martiriul însângerat îl readuce în conștiința creștinilor occidentali.

A.P.: Discuțiile despre identitate si inte­grare, la modă astăzi în Franța, migrează adesea către o deplasare a sensului însusi al cuvintelor „identitate” si „integrare”, ce nu mai subînțeleg acceptarea diferențelor cul­turale si efortul de a înțelege alteritatea, ci trimit la o asimilare amorfă, la ignoranță sau la o indiferențăpoliticoasăfață de celă­lalt, atunci când nu alimentează în mod ex­plicit o frică instrumentalizată (dezbaterile în jurul prezenței musulmane în Franța, de pildă). Orice interogație asupra identității trebuie să plece neapărat de la presupune­rea unei alterități radicale? Cum pot fi ar­monizate diferențele culturale, fără a siste­matiza sau a-l modela pe celălalt potrivit așteptărilor noastre si care ar putea fi contribuția ortodoxă la aceste dezbateri?

Pr. M.-A.: Contribuția ortodoxă la dezbaterea despre identitate și integrare este în principal de origine teologică. Contemplarea Trinității dumnezeiești ne deschide calea unei concepții vii a comunității umane. Într-adevăr, atunci când ne gândim la amprenta chipului lui Dumnezeu în ființa umană, știm că aceas­tă amprentă este una trinitară, așa cum arăta teologul Vladimir Lossky și cum spu­nea adesea părintele Dumitru Stăniloae. Asta înseamnă că ființa umană are o ca­pacitate naturală de a trăi comunitar fără a șterge diferențele și nici a le modifica din cauza separației sau a diviziunii – o capacitate congenitală și nu culturală de a-l primi pe celălalt în lăuntrul propriu, printr-o ospitalitate duhovnicească ade­vărată. Persoanele dumnezeiești sunt con­template în unitatea lor absolută, în diferența lor absolută și întrepătrunderea, apartenența sau, mai mult, comuniunea lor reciprocă. Modelul trinitar ne deter­mină să aderăm la un proiect social în care persoanele umane ar putea participa la viața comunitară cu bucurie, în libertate si cu sentimentul de a le fi respectate con­vingerile si opțiunile de viață. Bineînțeles, modelul trinitar, pentru a fi sursă de bu­curie si de împlinire pentru ființa umană, accentuează reciprocitatea primirii, a ospitalității si a respectului. Atunci când reciprocitatea nu este trăită, societatea de­vine rapid victimă a conflictelor, complet străine modelului si vieții trinitare dumnezeiești. Programul social si politic al crestinilor ortodocsi este teologia trinitară. Acum, ceea ce formulăm în legă­tură cu persoanele (create după chipul persoanelor divine necreate) ar trebui să poată fi generalizat celorlalte forme luate de diversitatea umană, cum sunt diferențele de ordin religios sau cultural. Dacă urmăm modelul divin, am trebui să trăim împre­ună cu multă bucurie si simplitate. Dumnezeu cel întrupat, Hristos, Fiu unic si Cuvânt al lui Dumnezeu, ne arată în Evanghelie multe exemple ale acestui res­pect nu doar pentru persoane, ci si față de popoare si culturi diferite. Am avea mult de câstigat dacă am cugeta asupra atitu­dinii lui Dumnezeu făcut Om față de cei ce nu erau evrei – samaritenii, romanii, cananeenii, etc. Fiind Dumnezeul tutu­ror, El Se înfățisează primitor față de toți oamenii, fără a-Åži renega identitatea iuda­ică pe care o asuma, devenind om în mij­locul unui neam specific si fiind, asadar,

El Însusi, ca Dumnezeu Ființă, responsa­bil de o formă concretă si specifică de uma­nitate. Hristos nu a fost o ființă abstractă; El a fost făcut „locuitor al acestei lumi”, asa cum spune liturghia Sfântului Vasile.

A.P.: Specific ortodoxiei este tocmai ac­ceptarea diversității, a diferenței – există chiar un îndemn de a ieși în întâmpinarea celuilalt, a diferenței, căci Dumnezeu Se manifestă ade­sea în astfel de întâlniri ce actualizează uni­tatea originară (întâlnirea de la Mambre și multe alte episoade biblice). Există din păca­te în sânul ortodoxiei diverse tendințe ce în­cearcă să o redefinească: pe de o parte, studii impregnate de o teamă difuză față de celelal­te religii, față de o moștenire complexă ce je­nează în mod vizibil, un disconfort ce se im­primă chiar în teologia câtorva mari prelați ce invocă celelalte religii doar în calitate de contra-exemplu. Pe de altă parte, o tânără generație obsedată de căutări febrile ale notorietății în locul profunzimii și smereniei evanghelice și patristice. Cum se poate stimu­la atunci într-o comunitate interesul adevă­rat sau cel puțin cognitiv pentru celălalt, mai multă empatie?

Pr. M.-A.: Teama noastră de ceilalți se naste în general din ignoranță. Am câstiga foarte mult dacă am afla cum tră­iesc celelalte comunități pe care le frec­ventăm si ce valori anume respectă aces­tea. Însă această teamă se naste mai curând din necunoasterea lui Dumnezeu, din slă­biciunea credinței noastre în Dumnezeu si din faptul că ea este de tip intelectual.

A studia teologia este foarte important, chiar mai mult, a-L cunoaște personal pe Dumnezeu – o experiență adevărată a lui Hristos. Cu cât Îl cunoaștem mai bine pe Hristos, cu atât vom ști să-L slăvim ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, ca Om universal, Cel ce Își însușește în ființa Sa dumnezeiască întregul neam omenesc – cu atât vom fi capabili să întâmpinăm ființe umane diferite de noi. Trebuie să învățăm a privi prin Sfântul Duh pe Hristos prezent în fiecare om. El Însuși ne învață acest lucru în evanghelia Judecății de Apoi, citită la începutul Postului mare: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt25, 40).

Taina Întrupării are drept urmare această atotprezență a Cuvântului, nu doar în interiorul omenirii, ci în fiecare ființă umană. Bineînțeles, dacă ignorăm aceas­tă realitate, dacă trăim ca și când ea nu ar exista, ca și când Întruparea nu ar fi decât un fel frumos de a spune, frumos și fără de înțeles, vom continua să-i privim pe cei dimprejur cu ochii lumii decăzute. Vom rămâne tributari fricii, disprețului și urii, a judecății și a condamnării tuturor celor diferiți de sine. Dacă însă, prin căutarea cuvântului lui Dumnezeu, prin studiul Sfinților Părinți, prin rugăciunea purtată în sânul Tradiției, căpătăm o conștiință adevărată a faptului că Dumnezeu este în­tru Om și Omul este întru Dumnezeu, to­tul se schimbă. Diversitatea indivizilor sau a persoanelor, cea a culturilor și chiar cea a religiilor apare foarte relativă. În ateul însuși, în eretic, schismatic, sectar, trăiește Hristos prin Sfântul Duh. Oare aceste per­soane sunt lipsite de conștiință? Ucenicul lui Hristos însă poartă înlăuntru această conștiință și o răspândește în juru-i. Această conștiință este întărită de faptul că știm nu doar că Hristos Åži-a făcut lăcaș în omenire și în fiecare ființă umană, ci și că poartă pentru fiecare om o iubire nesfârșită; El Åži-a dăruit deja viața pentru fiecare dintre noi; fiecăruia îi propune mântuirea; fiecăruia I Se dăruiește drept hrană și băutură de viață. Pe fiecare din­tre cei ce Îl poartă deja lăuntric prin Întruparea Sa, Hristos îl cheamă: Vino, urmează-mă! Veniți la Mine, voi toți cei ce sunteți obosiți și împovărați! Apropiați-vă, voi cei ce nu credeți, cei ce vă îndoiți, cei ce nu Mă cunoașteți! Apropiați-vă, cei căzuți, cei păcătoși, cei pângăriți. Veniți, cei înțelepți și cei erudiți, cei drepți și cei instruiți din lumea aceas­ta! Chemarea aceasta a Cuvântului răsu­nă în lume prin Duhul Sfânt. Ca urmare, cei botezați, mădulare conștiente ale Trupului lui Hristos, conlucrători la fap­tul Mântuirii, înscriși deja pe un drum al pocăinței și al sfințeniei, cum ar putea fi mai aspri și mai exigenți, mai neîncreză­tori decât Stăpânul lor? Nu s-ar putea în­tâmpla decât datorită necunoașterii. Răspunsul la multe întrebări ale vremii noastre poate fi găsit adâncind harul care se află în lăuntrul celor botezați.

(va urma)