Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 6 Iulie 2017 Ora: 15:14

Întâlnire cu părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard (I)

Născut în 1947, pă­rintele Marc-Antoine Costa de Beauregard a intrat în Biserica or­todoxă în 1972, în acelaşi timp cu soţia sa, Pascaline, adormită întru Domnul în mai 2015. În paralel studiilor clasice ce îl vor îndrepta spre concursul de agregaţie, pă­rintele Marc-Antoine a urmat studii de te­ologie şi o pregătire pentru doctorat sub îndrumarea părintelui Dumitru Stăniloae (1980-1990), încheiată cu obţinerea unui doctorat în istorie bizantină – Eusebeia a l’epoque protobyzantine (1983), susţinut la Ecole Pratique des Hautes Etudes, şi un altul în teologie dogmatică – Souffrance et obeissance: lapersonne et la Croix (2010), susţinut la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge din Paris.

Părintele paroh al parohiei de la Louveciennes, lângă Versailles, şi protopop al Protopopiatului ortodox român din Franţa al Mitropoliei Euro­pei Occidentale şi Meridionale, părinte­le Marc-Antoine Costa de Beauregard poate fi as­cultat regulat în cadrul Cen­trului Ortodox de Studii şi Cerce­tare Dumitru Stăniloaedin Paris.

Printre temele aprofundate în scrieri­le părintelui Marc-Antoine, orientându-i în acelaşi timp gândirea şi întregul parcurs duhovnicesc, se află şi problema suferinţei, a înţelegerii răbdării încercărilor ca po­runcă a lui Dumnezeu - singura ce poate face explicită iubirea lui Dumnezeu, sin­gura ce poate conduce către starea dum­nezeiască. Ansamblul vieţii, chiar desfi­gurat de o pierdere esenţială, poate primi atunci rotunjimea şi împlinirea sa. Aşa cum Hristos întrupează în aceeaşi persoa­nă cele două chipuri ale fiinţării, suntem meniţi să întrupăm ambele fiinţări, deo­potrivă dumnezeirea. Chipul fiinţării schimbătoare este însăşi vremelnicia noastră, fiecare schimbare sădind şi un grăunte al suferinţei. Suntem însă permanent chemaţi să întrupăm veşnicia, celălalt chip al fiinţării, cel al trăirii sufleteşti curate în unire nedespărţită, nesupuşi schimbării - treap­ta fără de întindere a plinătăţii fiinţării.

Dialogul retranscris mai jos a devenit, tainic, un prilej de a cugeta împreună asu­pra posibilităţii trăirii vieţii ca o provocare continuă a duhului orientat spre această ţintă.

Printre publicaţiile părintelui Marc-Antoine Costa de Beauregard se numără:

  1. L’Orthodoxie – partie La Pensee, Buchet-Chastel, Paris, 1979
  2. Ose comprendre que Je t’aime – Dumitru Stăniloae, Cerf, Paris, 1984
  3. Mică dogmatică vorbită, Sibiu, ed. Deisis, 1995
  4. Rugaţi-vă neîncetat, Bucureşti, 1988
  5. Teologia sexualităţii, Bucureşti, 2004
  6. La Voie hesychaste, Paris, 2010
  7. Regard chretien sur l’homosexualite, Editions de L’ffiuvre, Paris, 2013
  8. Prie comme tu respires. La vie comme liberte, Editions Apostolia, Paris, 2016

Ana Palanciuc (A.P.): Dragă părinte Marc-Antoine, as vrea sa vă rog întru început să revenim puţin asupra privirii pe care o poar­tă Franţa astăzi asupra ortodoxiei. Ne adu­cem aminte de o perioadă în care ortodoxia era considerată o simplă curiozitate folclori­că. Este caracterul său universal mai bine per­ceput astăzi? La fel, moştenirea culturală a ţărilor de tradiţie ortodoxă, aceste regiuni con­siderate adesea ca aparţinând unei Europe periferice, legitimând ignoranţa?

Pr. Marc-Antoine Costa de Beaure­gard (Pr. M.-A.): Vă mulţumesc pentru acest răstimp al convorbirii şi al comuni­unii. Limpezirea gândurilor îmi este folo­sitoare, la fel şi faptul de a formula încă o dată idei pe care le-am rostit sau care au fost deja spuse înaintea mea. Percepţia Ortodoxiei ca tradiţie şi a Bisericii orto­doxe ca o comunitate creştină de neoco­lit a evoluat din anii 70, perioadă în care, ca un oarecare număr de francezi, soţia mea şi cu mine am ales ortodoxia – ale­gere pe care nu încetăm să o reînnoim în fiecare zi. Acum 40 de ani, creştinismul ortodox nu era cunoscut decât de un număr mic de intelectuali. Părinţii mei, de pildă, destul de instruiţi de altfel în anu­mite domenii, nu cunoşteau mai nimic: pentru ei, ortodocşii erau doar nişte schis­matici, creştini de nivel inferior, ce nu înţeleseseră că adevăratul creştinism este cel al Papalităţii! În acelaşi timp, gânditori ortodocşi adevăraţi începuseră să răspân­dească textele în limba franceză, făcând astfel accesibilă gândirea Bisericii orto­doxe, istoria şi duhovnicia ei, dar mai ales liturghia ortodoxă. Ea este cea care sus­cita cel mai puternic ecou în conştiinţa si sensibilitatea occidentală: slujbele, psaltica liturgică (cunoscută atunci exclusiv sub forma sa slavă, de tip catedrală) şi icoa­nele atrăgeau occidentalii. Însă aceştia, fie ei sceptici, agnostici sau atei, erau interesaţi adesea de acest patrimoniu superb cu acea curiozitate pe care o resimţim faţă de nişte triburi îndepărtate, inedite, poate în curs de dispariţie şi a căror existenţă, în orice caz, nu avea ecou în civilizaţia occiden­tală, sigură pe ea însăşi, şi a creştinătăţii: ortodocşii, numiţi bizantini, erau orien­talii cărora occidentalii le dăduseră lecţii de civilizaţie şi de discernământ, mai ales în perioada nu prea îndepărtată a Cruci­adelor!

Datorită Conferinţei Sfântul Photius de la Institutul Saint Serge, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, axată pe sursele patristice ale creştinismului uni­versal, mulţumită părintelui Lev Gillet, unul dintre primii ortodocşi francezi fă­când legătura între ortodoxia orientală şi creştinătatea merovingiană a Sfântului Martin din Tours, a Sfântului Ilarie din Poitiers, a Sfintei Genoveva din Paris şi a multor alţi sfinţi, mulţumită lui Paul Evdochimov şi lui Vladimir Lossky, rostitori de excepţie ai teologiei palamite în limba franceză, mulţumită, bineînţeles, lui Olivier Clement, un francez nativ botezat adult în credinţa ortodoxă, percepţia or­todoxiei s-a schimbat după război. Nume­roase cărţi şi reviste (Contacts, Le Messa - ger Orthodoxe etc.) au popularizat lucrările acestor gânditori ortodocşi din Occident. În acelaşi timp, transformarea inedită pe care o realiza Biserica romano-catolică în jurul celui de-al doilea Con­ciliu de la Vatican, conflictul occidental al modernismului şi al tradiţionalismului, determinau mulţi tineri creştini francezi să cugete asupra valorii Tradiţiei şi a credibilităţii sale. Ortodoxia s-a impus progresiv ca o referinţă, a început să fie respectată, pe măsură ce era mai bine cu­noscută. Un impuls considerabil îi îndrep­ta cu mare entuziasm pe francezi către co­muniunea cu Biserica ortodoxă, cu atât mai mult cu cât apăreau parohii în care se slujea în limba franceză. Fraternitatea or­todoxă în Europa apuseană juca un rol foarte mare în prezentarea unei imagini vii, occidentale a Ortodoxiei prin personalităţi duhovniceşti ca părintele Cyrille Argenti, Olivier Clement, Nicolas Lossky sau părintele Boris Bobrinskoy. Dialogul interconfesional a contribuit foar­te mult deopotrivă în a face cunoscută Or­todoxia în Europa Occidentală. A avut loc chiar şi o încercare profetică, cea a Bise­ricii Catolice Ortodoxe din Franţa, o dioceză franceză cu liturghie occidentală, fondată de Patriarhia Română. Experienţa aceasta frumoasă s-a terminat la capătul a douăzeci de ani, însă ea a îngăduit mul­tor francezi să treacă pragul unei uşi mai larg deschise pentru a ajunge la tradiţia ortodoxă.

Mai recent, începând cu anii 80, percepţia Ortodoxiei s-a schimbat iarăşi. Pe lângă această consideraţie legitimă a patrimoniului Bisericii ortodoxe, declinat nu doar în versiunea sa slavă cea mai cunos­cută, dar deopotrivă în mărturia sa greacă şi, din ce în ce mai mult, română, urmată mai recent de exemplul emigraţiei georgi­ene, se năştea o conştiinţă critică din par­tea occidentalilor. Erau mai bine informaţi nu doar în ceea ce priveşte bogăţiile efec­tive ale ortodoxiei, ci şi asupra slăbiciuni­lor şi vulnerabilităţii acesteia: presa subli­nia fără mare dificultate rivalitatea dintre o Patriarhie şi alta. Erau câteva discordanţe între dezvoltările ecleziastice, duhovniceşti şi liturgice minunate, şi punerea lor efec­tivă în practică, între ortodoxie şi ortopraxie. Unele persoane obişnuiau chiar să sublini­eze cu o anumită plăcere aceste disonanţe: impresia de dezordine pe care o oferă, pentru un raţionalist occidental, desfăşurarea ortodoxă a vieţii comuni­tare şi verificarea colegială, adesea exploatată pentru a proteja imaginea unei societăţi ecleziastice bine organizate, adaptată lumii, o frumoasă piramidă creştină – viziunea roma­nică a Bisericii la care adera în general occidentalul, chiar ateu fiind. Teologia ortodoxă a unităţii ecleziale, sensul catolicităţii manifestate prin şi în fie­care Biserică locală suve­rană – unitatea „holistică”, rămân nişte taine pentru strănepoţii aristotelismului medi­eval...

Percepţia pe care o avem astăzi despre ortodocşi s-a îmbogăţit prin numărul lor, ce a crescut în mod considerabil din anii 90, neîncetând de atunci să sporească. Din punct de vedere sociologic, prezenţa or­todoxă în Franţa este mult mai importan­tă ca odinioară. Observaţia aceasta este şi mai adevărată încă pentru Italia, de pildă, sau pentru Statele Unite sau Australia. Însă specificitatea Ortodoxiei dezvoltate în Franţa constă în numărul de autohtoni ce au ales credinţa trăită în Biserica sfinţilor părinţi. Observaţia aceasta este adevăra­tă poate si pentru Belgia si Ţările de Jos. Chiar dacă impulsul din anii 70 ce încu­raja numeroşi francezi să mărturisească credinţa adevărată a scăzut, tot rămâne faptul că, de pildă, aşa cum demonstrea­ză Congresul fraternităţii Ortodoxe în Eu­ropa Occidentală, prezenţa în Biserică a francezilor nativi este o realitate de netă­găduit. Institutul Saint Serge de pildă, de origine rusă, a ales până la urmă cursuri­le în limba franceză. Mitropolia Ortodo­xă din Europa Occidentală şi Meridiona­lă atestă, în interiorul Arhiepiscopiei din Europa Occidentală, o bună parte din preoţii săi, din consilierii episcopali, din parohii, deci din credincioşi, ca fiind de origine franceză. Ortodoxia este la noi din ce în ce mai puţin un fenomen străin, un creştinism de import. Cea mai mare par­te din emigranţii înşişi nu se gândeşte să se întoarcă în ţară. Mesajul ce rămâne în­totdeauna cel mai stimulant constă în a aminti des că Ortodoxia, credinţa orto­doxă, ecleziologia ortodoxă, patrimoniul general al Ortodoxiei, nu se reduc la o for­mă orientală sau bizantină a creştinismului. Universalitatea Ortodoxiei este un con­cept care se impune lent, îndeosebi oda­tă cu descoperirea mai recentă a Biserici­lor vechi ortodoxe, pe care martiriul însângerat îl readuce în conştiinţa creştinilor occidentali.

A.P.: Discuţiile despre identitate si inte­grare, la modă astăzi în Franţa, migrează adesea către o deplasare a sensului însusi al cuvintelor „identitate” si „integrare”, ce nu mai subînţeleg acceptarea diferenţelor cul­turale si efortul de a înţelege alteritatea, ci trimit la o asimilare amorfă, la ignoranţă sau la o indiferenţăpoliticoasăfaţă de celă­lalt, atunci când nu alimentează în mod ex­plicit o frică instrumentalizată (dezbaterile în jurul prezenţei musulmane în Franţa, de pildă). Orice interogaţie asupra identităţii trebuie să plece neapărat de la presupune­rea unei alterităţi radicale? Cum pot fi ar­monizate diferenţele culturale, fără a siste­matiza sau a-l modela pe celălalt potrivit aşteptărilor noastre si care ar putea fi contribuţia ortodoxă la aceste dezbateri?

Pr. M.-A.: Contribuţia ortodoxă la dezbaterea despre identitate şi integrare este în principal de origine teologică. Contemplarea Trinităţii dumnezeieşti ne deschide calea unei concepţii vii a comunităţii umane. Într-adevăr, atunci când ne gândim la amprenta chipului lui Dumnezeu în fiinţa umană, ştim că aceas­tă amprentă este una trinitară, aşa cum arăta teologul Vladimir Lossky şi cum spu­nea adesea părintele Dumitru Stăniloae. Asta înseamnă că fiinţa umană are o ca­pacitate naturală de a trăi comunitar fără a şterge diferenţele şi nici a le modifica din cauza separaţiei sau a diviziunii – o capacitate congenitală şi nu culturală de a-l primi pe celălalt în lăuntrul propriu, printr-o ospitalitate duhovnicească ade­vărată. Persoanele dumnezeieşti sunt con­template în unitatea lor absolută, în diferenţa lor absolută şi întrepătrunderea, apartenenţa sau, mai mult, comuniunea lor reciprocă. Modelul trinitar ne deter­mină să aderăm la un proiect social în care persoanele umane ar putea participa la viaţa comunitară cu bucurie, în libertate si cu sentimentul de a le fi respectate con­vingerile si opţiunile de viaţă. Bineînţeles, modelul trinitar, pentru a fi sursă de bu­curie si de împlinire pentru fiinţa umană, accentuează reciprocitatea primirii, a ospitalităţii si a respectului. Atunci când reciprocitatea nu este trăită, societatea de­vine rapid victimă a conflictelor, complet străine modelului si vieţii trinitare dumnezeieşti. Programul social si politic al crestinilor ortodocsi este teologia trinitară. Acum, ceea ce formulăm în legă­tură cu persoanele (create după chipul persoanelor divine necreate) ar trebui să poată fi generalizat celorlalte forme luate de diversitatea umană, cum sunt diferenţele de ordin religios sau cultural. Dacă urmăm modelul divin, am trebui să trăim împre­ună cu multă bucurie si simplitate. Dumnezeu cel întrupat, Hristos, Fiu unic si Cuvânt al lui Dumnezeu, ne arată în Evanghelie multe exemple ale acestui res­pect nu doar pentru persoane, ci si faţă de popoare si culturi diferite. Am avea mult de câstigat dacă am cugeta asupra atitu­dinii lui Dumnezeu făcut Om faţă de cei ce nu erau evrei – samaritenii, romanii, cananeenii, etc. Fiind Dumnezeul tutu­ror, El Se înfăţisează primitor faţă de toţi oamenii, fără a-Şi renega identitatea iuda­ică pe care o asuma, devenind om în mij­locul unui neam specific si fiind, asadar,

El Însusi, ca Dumnezeu Fiinţă, responsa­bil de o formă concretă si specifică de uma­nitate. Hristos nu a fost o fiinţă abstractă; El a fost făcut „locuitor al acestei lumi”, asa cum spune liturghia Sfântului Vasile.

A.P.: Specific ortodoxiei este tocmai ac­ceptarea diversităţii, a diferenţei – există chiar un îndemn de a ieşi în întâmpinarea celuilalt, a diferenţei, căci Dumnezeu Se manifestă ade­sea în astfel de întâlniri ce actualizează uni­tatea originară (întâlnirea de la Mambre şi multe alte episoade biblice). Există din păca­te în sânul ortodoxiei diverse tendinţe ce în­cearcă să o redefinească: pe de o parte, studii impregnate de o teamă difuză faţă de celelal­te religii, faţă de o moştenire complexă ce je­nează în mod vizibil, un disconfort ce se im­primă chiar în teologia câtorva mari prelaţi ce invocă celelalte religii doar în calitate de contra-exemplu. Pe de altă parte, o tânără generaţie obsedată de căutări febrile ale notorietăţii în locul profunzimii şi smereniei evanghelice şi patristice. Cum se poate stimu­la atunci într-o comunitate interesul adevă­rat sau cel puţin cognitiv pentru celălalt, mai multă empatie?

Pr. M.-A.: Teama noastră de ceilalţi se naste în general din ignoranţă. Am câstiga foarte mult dacă am afla cum tră­iesc celelalte comunităţi pe care le frec­ventăm si ce valori anume respectă aces­tea. Însă această teamă se naste mai curând din necunoasterea lui Dumnezeu, din slă­biciunea credinţei noastre în Dumnezeu si din faptul că ea este de tip intelectual.

A studia teologia este foarte important, chiar mai mult, a-L cunoaşte personal pe Dumnezeu – o experienţă adevărată a lui Hristos. Cu cât Îl cunoaştem mai bine pe Hristos, cu atât vom şti să-L slăvim ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, ca Om universal, Cel ce Îşi însuşeşte în fiinţa Sa dumnezeiască întregul neam omenesc – cu atât vom fi capabili să întâmpinăm fiinţe umane diferite de noi. Trebuie să învăţăm a privi prin Sfântul Duh pe Hristos prezent în fiecare om. El Însuşi ne învaţă acest lucru în evanghelia Judecăţii de Apoi, citită la începutul Postului mare: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt25, 40).

Taina Întrupării are drept urmare această atotprezenţă a Cuvântului, nu doar în interiorul omenirii, ci în fiecare fiinţă umană. Bineînţeles, dacă ignorăm aceas­tă realitate, dacă trăim ca şi când ea nu ar exista, ca şi când Întruparea nu ar fi decât un fel frumos de a spune, frumos şi fără de înţeles, vom continua să-i privim pe cei dimprejur cu ochii lumii decăzute. Vom rămâne tributari fricii, dispreţului şi urii, a judecăţii şi a condamnării tuturor celor diferiţi de sine. Dacă însă, prin căutarea cuvântului lui Dumnezeu, prin studiul Sfinţilor Părinţi, prin rugăciunea purtată în sânul Tradiţiei, căpătăm o conştiinţă adevărată a faptului că Dumnezeu este în­tru Om şi Omul este întru Dumnezeu, to­tul se schimbă. Diversitatea indivizilor sau a persoanelor, cea a culturilor şi chiar cea a religiilor apare foarte relativă. În ateul însuşi, în eretic, schismatic, sectar, trăieşte Hristos prin Sfântul Duh. Oare aceste per­soane sunt lipsite de conştiinţă? Ucenicul lui Hristos însă poartă înlăuntru această conştiinţă şi o răspândeşte în juru-i. Această conştiinţă este întărită de faptul că ştim nu doar că Hristos Şi-a făcut lăcaş în omenire şi în fiecare fiinţă umană, ci şi că poartă pentru fiecare om o iubire nesfârşită; El Şi-a dăruit deja viaţa pentru fiecare dintre noi; fiecăruia îi propune mântuirea; fiecăruia I Se dăruieşte drept hrană şi băutură de viaţă. Pe fiecare din­tre cei ce Îl poartă deja lăuntric prin Întruparea Sa, Hristos îl cheamă: Vino, urmează-mă! Veniţi la Mine, voi toţi cei ce sunteţi obosiţi şi împovăraţi! Apropiaţi-vă, voi cei ce nu credeţi, cei ce vă îndoiţi, cei ce nu Mă cunoaşteţi! Apropiaţi-vă, cei căzuţi, cei păcătoşi, cei pângăriţi. Veniţi, cei înţelepţi şi cei erudiţi, cei drepţi şi cei instruiţi din lumea aceas­ta! Chemarea aceasta a Cuvântului răsu­nă în lume prin Duhul Sfânt. Ca urmare, cei botezaţi, mădulare conştiente ale Trupului lui Hristos, conlucrători la fap­tul Mântuirii, înscrişi deja pe un drum al pocăinţei şi al sfinţeniei, cum ar putea fi mai aspri şi mai exigenţi, mai neîncreză­tori decât Stăpânul lor? Nu s-ar putea în­tâmpla decât datorită necunoaşterii. Răspunsul la multe întrebări ale vremii noastre poate fi găsit adâncind harul care se află în lăuntrul celor botezaţi.

(va urma)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni