Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Născut în 1947, părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard a intrat în Biserica ortodoxă în 1972, în acelaşi timp cu soţia sa, Pascaline, adormită întru Domnul în mai 2015. În paralel studiilor clasice ce îl vor îndrepta spre concursul de agregaţie, părintele Marc-Antoine a urmat studii de teologie şi o pregătire pentru doctorat sub îndrumarea părintelui Dumitru Stăniloae (1980-1990), încheiată cu obţinerea unui doctorat în istorie bizantină – Eusebeia a l’epoque protobyzantine (1983), susţinut la Ecole Pratique des Hautes Etudes, şi un altul în teologie dogmatică – Souffrance et obeissance: lapersonne et la Croix (2010), susţinut la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge din Paris.
Părintele paroh al parohiei de la Louveciennes, lângă Versailles, şi protopop al Protopopiatului ortodox român din Franţa al Mitropoliei Europei Occidentale şi Meridionale, părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard poate fi ascultat regulat în cadrul Centrului Ortodox de Studii şi Cercetare Dumitru Stăniloaedin Paris.
Printre temele aprofundate în scrierile părintelui Marc-Antoine, orientându-i în acelaşi timp gândirea şi întregul parcurs duhovnicesc, se află şi problema suferinţei, a înţelegerii răbdării încercărilor ca poruncă a lui Dumnezeu - singura ce poate face explicită iubirea lui Dumnezeu, singura ce poate conduce către starea dumnezeiască. Ansamblul vieţii, chiar desfigurat de o pierdere esenţială, poate primi atunci rotunjimea şi împlinirea sa. Aşa cum Hristos întrupează în aceeaşi persoană cele două chipuri ale fiinţării, suntem meniţi să întrupăm ambele fiinţări, deopotrivă dumnezeirea. Chipul fiinţării schimbătoare este însăşi vremelnicia noastră, fiecare schimbare sădind şi un grăunte al suferinţei. Suntem însă permanent chemaţi să întrupăm veşnicia, celălalt chip al fiinţării, cel al trăirii sufleteşti curate în unire nedespărţită, nesupuşi schimbării - treapta fără de întindere a plinătăţii fiinţării.
Dialogul retranscris mai jos a devenit, tainic, un prilej de a cugeta împreună asupra posibilităţii trăirii vieţii ca o provocare continuă a duhului orientat spre această ţintă.
Printre publicaţiile părintelui Marc-Antoine Costa de Beauregard se numără:
Ana Palanciuc (A.P.): Dragă părinte Marc-Antoine, as vrea sa vă rog întru început să revenim puţin asupra privirii pe care o poartă Franţa astăzi asupra ortodoxiei. Ne aducem aminte de o perioadă în care ortodoxia era considerată o simplă curiozitate folclorică. Este caracterul său universal mai bine perceput astăzi? La fel, moştenirea culturală a ţărilor de tradiţie ortodoxă, aceste regiuni considerate adesea ca aparţinând unei Europe periferice, legitimând ignoranţa?
Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard (Pr. M.-A.): Vă mulţumesc pentru acest răstimp al convorbirii şi al comuniunii. Limpezirea gândurilor îmi este folositoare, la fel şi faptul de a formula încă o dată idei pe care le-am rostit sau care au fost deja spuse înaintea mea. Percepţia Ortodoxiei ca tradiţie şi a Bisericii ortodoxe ca o comunitate creştină de neocolit a evoluat din anii 70, perioadă în care, ca un oarecare număr de francezi, soţia mea şi cu mine am ales ortodoxia – alegere pe care nu încetăm să o reînnoim în fiecare zi. Acum 40 de ani, creştinismul ortodox nu era cunoscut decât de un număr mic de intelectuali. Părinţii mei, de pildă, destul de instruiţi de altfel în anumite domenii, nu cunoşteau mai nimic: pentru ei, ortodocşii erau doar nişte schismatici, creştini de nivel inferior, ce nu înţeleseseră că adevăratul creştinism este cel al Papalităţii! În acelaşi timp, gânditori ortodocşi adevăraţi începuseră să răspândească textele în limba franceză, făcând astfel accesibilă gândirea Bisericii ortodoxe, istoria şi duhovnicia ei, dar mai ales liturghia ortodoxă. Ea este cea care suscita cel mai puternic ecou în conştiinţa si sensibilitatea occidentală: slujbele, psaltica liturgică (cunoscută atunci exclusiv sub forma sa slavă, de tip catedrală) şi icoanele atrăgeau occidentalii. Însă aceştia, fie ei sceptici, agnostici sau atei, erau interesaţi adesea de acest patrimoniu superb cu acea curiozitate pe care o resimţim faţă de nişte triburi îndepărtate, inedite, poate în curs de dispariţie şi a căror existenţă, în orice caz, nu avea ecou în civilizaţia occidentală, sigură pe ea însăşi, şi a creştinătăţii: ortodocşii, numiţi bizantini, erau orientalii cărora occidentalii le dăduseră lecţii de civilizaţie şi de discernământ, mai ales în perioada nu prea îndepărtată a Cruciadelor!
Datorită Conferinţei Sfântul Photius de la Institutul Saint Serge, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, axată pe sursele patristice ale creştinismului universal, mulţumită părintelui Lev Gillet, unul dintre primii ortodocşi francezi făcând legătura între ortodoxia orientală şi creştinătatea merovingiană a Sfântului Martin din Tours, a Sfântului Ilarie din Poitiers, a Sfintei Genoveva din Paris şi a multor alţi sfinţi, mulţumită lui Paul Evdochimov şi lui Vladimir Lossky, rostitori de excepţie ai teologiei palamite în limba franceză, mulţumită, bineînţeles, lui Olivier Clement, un francez nativ botezat adult în credinţa ortodoxă, percepţia ortodoxiei s-a schimbat după război. Numeroase cărţi şi reviste (Contacts, Le Messa - ger Orthodoxe etc.) au popularizat lucrările acestor gânditori ortodocşi din Occident. În acelaşi timp, transformarea inedită pe care o realiza Biserica romano-catolică în jurul celui de-al doilea Conciliu de la Vatican, conflictul occidental al modernismului şi al tradiţionalismului, determinau mulţi tineri creştini francezi să cugete asupra valorii Tradiţiei şi a credibilităţii sale. Ortodoxia s-a impus progresiv ca o referinţă, a început să fie respectată, pe măsură ce era mai bine cunoscută. Un impuls considerabil îi îndrepta cu mare entuziasm pe francezi către comuniunea cu Biserica ortodoxă, cu atât mai mult cu cât apăreau parohii în care se slujea în limba franceză. Fraternitatea ortodoxă în Europa apuseană juca un rol foarte mare în prezentarea unei imagini vii, occidentale a Ortodoxiei prin personalităţi duhovniceşti ca părintele Cyrille Argenti, Olivier Clement, Nicolas Lossky sau părintele Boris Bobrinskoy. Dialogul interconfesional a contribuit foarte mult deopotrivă în a face cunoscută Ortodoxia în Europa Occidentală. A avut loc chiar şi o încercare profetică, cea a Bisericii Catolice Ortodoxe din Franţa, o dioceză franceză cu liturghie occidentală, fondată de Patriarhia Română. Experienţa aceasta frumoasă s-a terminat la capătul a douăzeci de ani, însă ea a îngăduit multor francezi să treacă pragul unei uşi mai larg deschise pentru a ajunge la tradiţia ortodoxă.
Mai recent, începând cu anii 80, percepţia Ortodoxiei s-a schimbat iarăşi. Pe lângă această consideraţie legitimă a patrimoniului Bisericii ortodoxe, declinat nu doar în versiunea sa slavă cea mai cunoscută, dar deopotrivă în mărturia sa greacă şi, din ce în ce mai mult, română, urmată mai recent de exemplul emigraţiei georgiene, se năştea o conştiinţă critică din partea occidentalilor. Erau mai bine informaţi nu doar în ceea ce priveşte bogăţiile efective ale ortodoxiei, ci şi asupra slăbiciunilor şi vulnerabilităţii acesteia: presa sublinia fără mare dificultate rivalitatea dintre o Patriarhie şi alta. Erau câteva discordanţe între dezvoltările ecleziastice, duhovniceşti şi liturgice minunate, şi punerea lor efectivă în practică, între ortodoxie şi ortopraxie. Unele persoane obişnuiau chiar să sublinieze cu o anumită plăcere aceste disonanţe: impresia de dezordine pe care o oferă, pentru un raţionalist occidental, desfăşurarea ortodoxă a vieţii comunitare şi verificarea colegială, adesea exploatată pentru a proteja imaginea unei societăţi ecleziastice bine organizate, adaptată lumii, o frumoasă piramidă creştină – viziunea romanică a Bisericii la care adera în general occidentalul, chiar ateu fiind. Teologia ortodoxă a unităţii ecleziale, sensul catolicităţii manifestate prin şi în fiecare Biserică locală suverană – unitatea „holistică”, rămân nişte taine pentru strănepoţii aristotelismului medieval...
Percepţia pe care o avem astăzi despre ortodocşi s-a îmbogăţit prin numărul lor, ce a crescut în mod considerabil din anii 90, neîncetând de atunci să sporească. Din punct de vedere sociologic, prezenţa ortodoxă în Franţa este mult mai importantă ca odinioară. Observaţia aceasta este şi mai adevărată încă pentru Italia, de pildă, sau pentru Statele Unite sau Australia. Însă specificitatea Ortodoxiei dezvoltate în Franţa constă în numărul de autohtoni ce au ales credinţa trăită în Biserica sfinţilor părinţi. Observaţia aceasta este adevărată poate si pentru Belgia si Ţările de Jos. Chiar dacă impulsul din anii 70 ce încuraja numeroşi francezi să mărturisească credinţa adevărată a scăzut, tot rămâne faptul că, de pildă, aşa cum demonstrează Congresul fraternităţii Ortodoxe în Europa Occidentală, prezenţa în Biserică a francezilor nativi este o realitate de netăgăduit. Institutul Saint Serge de pildă, de origine rusă, a ales până la urmă cursurile în limba franceză. Mitropolia Ortodoxă din Europa Occidentală şi Meridională atestă, în interiorul Arhiepiscopiei din Europa Occidentală, o bună parte din preoţii săi, din consilierii episcopali, din parohii, deci din credincioşi, ca fiind de origine franceză. Ortodoxia este la noi din ce în ce mai puţin un fenomen străin, un creştinism de import. Cea mai mare parte din emigranţii înşişi nu se gândeşte să se întoarcă în ţară. Mesajul ce rămâne întotdeauna cel mai stimulant constă în a aminti des că Ortodoxia, credinţa ortodoxă, ecleziologia ortodoxă, patrimoniul general al Ortodoxiei, nu se reduc la o formă orientală sau bizantină a creştinismului. Universalitatea Ortodoxiei este un concept care se impune lent, îndeosebi odată cu descoperirea mai recentă a Bisericilor vechi ortodoxe, pe care martiriul însângerat îl readuce în conştiinţa creştinilor occidentali.
A.P.: Discuţiile despre identitate si integrare, la modă astăzi în Franţa, migrează adesea către o deplasare a sensului însusi al cuvintelor „identitate” si „integrare”, ce nu mai subînţeleg acceptarea diferenţelor culturale si efortul de a înţelege alteritatea, ci trimit la o asimilare amorfă, la ignoranţă sau la o indiferenţăpoliticoasăfaţă de celălalt, atunci când nu alimentează în mod explicit o frică instrumentalizată (dezbaterile în jurul prezenţei musulmane în Franţa, de pildă). Orice interogaţie asupra identităţii trebuie să plece neapărat de la presupunerea unei alterităţi radicale? Cum pot fi armonizate diferenţele culturale, fără a sistematiza sau a-l modela pe celălalt potrivit aşteptărilor noastre si care ar putea fi contribuţia ortodoxă la aceste dezbateri?
Pr. M.-A.: Contribuţia ortodoxă la dezbaterea despre identitate şi integrare este în principal de origine teologică. Contemplarea Trinităţii dumnezeieşti ne deschide calea unei concepţii vii a comunităţii umane. Într-adevăr, atunci când ne gândim la amprenta chipului lui Dumnezeu în fiinţa umană, ştim că această amprentă este una trinitară, aşa cum arăta teologul Vladimir Lossky şi cum spunea adesea părintele Dumitru Stăniloae. Asta înseamnă că fiinţa umană are o capacitate naturală de a trăi comunitar fără a şterge diferenţele şi nici a le modifica din cauza separaţiei sau a diviziunii – o capacitate congenitală şi nu culturală de a-l primi pe celălalt în lăuntrul propriu, printr-o ospitalitate duhovnicească adevărată. Persoanele dumnezeieşti sunt contemplate în unitatea lor absolută, în diferenţa lor absolută şi întrepătrunderea, apartenenţa sau, mai mult, comuniunea lor reciprocă. Modelul trinitar ne determină să aderăm la un proiect social în care persoanele umane ar putea participa la viaţa comunitară cu bucurie, în libertate si cu sentimentul de a le fi respectate convingerile si opţiunile de viaţă. Bineînţeles, modelul trinitar, pentru a fi sursă de bucurie si de împlinire pentru fiinţa umană, accentuează reciprocitatea primirii, a ospitalităţii si a respectului. Atunci când reciprocitatea nu este trăită, societatea devine rapid victimă a conflictelor, complet străine modelului si vieţii trinitare dumnezeieşti. Programul social si politic al crestinilor ortodocsi este teologia trinitară. Acum, ceea ce formulăm în legătură cu persoanele (create după chipul persoanelor divine necreate) ar trebui să poată fi generalizat celorlalte forme luate de diversitatea umană, cum sunt diferenţele de ordin religios sau cultural. Dacă urmăm modelul divin, am trebui să trăim împreună cu multă bucurie si simplitate. Dumnezeu cel întrupat, Hristos, Fiu unic si Cuvânt al lui Dumnezeu, ne arată în Evanghelie multe exemple ale acestui respect nu doar pentru persoane, ci si faţă de popoare si culturi diferite. Am avea mult de câstigat dacă am cugeta asupra atitudinii lui Dumnezeu făcut Om faţă de cei ce nu erau evrei – samaritenii, romanii, cananeenii, etc. Fiind Dumnezeul tuturor, El Se înfăţisează primitor faţă de toţi oamenii, fără a-Şi renega identitatea iudaică pe care o asuma, devenind om în mijlocul unui neam specific si fiind, asadar,
El Însusi, ca Dumnezeu Fiinţă, responsabil de o formă concretă si specifică de umanitate. Hristos nu a fost o fiinţă abstractă; El a fost făcut „locuitor al acestei lumi”, asa cum spune liturghia Sfântului Vasile.
A.P.: Specific ortodoxiei este tocmai acceptarea diversităţii, a diferenţei – există chiar un îndemn de a ieşi în întâmpinarea celuilalt, a diferenţei, căci Dumnezeu Se manifestă adesea în astfel de întâlniri ce actualizează unitatea originară (întâlnirea de la Mambre şi multe alte episoade biblice). Există din păcate în sânul ortodoxiei diverse tendinţe ce încearcă să o redefinească: pe de o parte, studii impregnate de o teamă difuză faţă de celelalte religii, faţă de o moştenire complexă ce jenează în mod vizibil, un disconfort ce se imprimă chiar în teologia câtorva mari prelaţi ce invocă celelalte religii doar în calitate de contra-exemplu. Pe de altă parte, o tânără generaţie obsedată de căutări febrile ale notorietăţii în locul profunzimii şi smereniei evanghelice şi patristice. Cum se poate stimula atunci într-o comunitate interesul adevărat sau cel puţin cognitiv pentru celălalt, mai multă empatie?
Pr. M.-A.: Teama noastră de ceilalţi se naste în general din ignoranţă. Am câstiga foarte mult dacă am afla cum trăiesc celelalte comunităţi pe care le frecventăm si ce valori anume respectă acestea. Însă această teamă se naste mai curând din necunoasterea lui Dumnezeu, din slăbiciunea credinţei noastre în Dumnezeu si din faptul că ea este de tip intelectual.
A studia teologia este foarte important, chiar mai mult, a-L cunoaşte personal pe Dumnezeu – o experienţă adevărată a lui Hristos. Cu cât Îl cunoaştem mai bine pe Hristos, cu atât vom şti să-L slăvim ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, ca Om universal, Cel ce Îşi însuşeşte în fiinţa Sa dumnezeiască întregul neam omenesc – cu atât vom fi capabili să întâmpinăm fiinţe umane diferite de noi. Trebuie să învăţăm a privi prin Sfântul Duh pe Hristos prezent în fiecare om. El Însuşi ne învaţă acest lucru în evanghelia Judecăţii de Apoi, citită la începutul Postului mare: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt25, 40).
Taina Întrupării are drept urmare această atotprezenţă a Cuvântului, nu doar în interiorul omenirii, ci în fiecare fiinţă umană. Bineînţeles, dacă ignorăm această realitate, dacă trăim ca şi când ea nu ar exista, ca şi când Întruparea nu ar fi decât un fel frumos de a spune, frumos şi fără de înţeles, vom continua să-i privim pe cei dimprejur cu ochii lumii decăzute. Vom rămâne tributari fricii, dispreţului şi urii, a judecăţii şi a condamnării tuturor celor diferiţi de sine. Dacă însă, prin căutarea cuvântului lui Dumnezeu, prin studiul Sfinţilor Părinţi, prin rugăciunea purtată în sânul Tradiţiei, căpătăm o conştiinţă adevărată a faptului că Dumnezeu este întru Om şi Omul este întru Dumnezeu, totul se schimbă. Diversitatea indivizilor sau a persoanelor, cea a culturilor şi chiar cea a religiilor apare foarte relativă. În ateul însuşi, în eretic, schismatic, sectar, trăieşte Hristos prin Sfântul Duh. Oare aceste persoane sunt lipsite de conştiinţă? Ucenicul lui Hristos însă poartă înlăuntru această conştiinţă şi o răspândeşte în juru-i. Această conştiinţă este întărită de faptul că ştim nu doar că Hristos Şi-a făcut lăcaş în omenire şi în fiecare fiinţă umană, ci şi că poartă pentru fiecare om o iubire nesfârşită; El Şi-a dăruit deja viaţa pentru fiecare dintre noi; fiecăruia îi propune mântuirea; fiecăruia I Se dăruieşte drept hrană şi băutură de viaţă. Pe fiecare dintre cei ce Îl poartă deja lăuntric prin Întruparea Sa, Hristos îl cheamă: Vino, urmează-mă! Veniţi la Mine, voi toţi cei ce sunteţi obosiţi şi împovăraţi! Apropiaţi-vă, voi cei ce nu credeţi, cei ce vă îndoiţi, cei ce nu Mă cunoaşteţi! Apropiaţi-vă, cei căzuţi, cei păcătoşi, cei pângăriţi. Veniţi, cei înţelepţi şi cei erudiţi, cei drepţi şi cei instruiţi din lumea aceasta! Chemarea aceasta a Cuvântului răsună în lume prin Duhul Sfânt. Ca urmare, cei botezaţi, mădulare conştiente ale Trupului lui Hristos, conlucrători la faptul Mântuirii, înscrişi deja pe un drum al pocăinţei şi al sfinţeniei, cum ar putea fi mai aspri şi mai exigenţi, mai neîncrezători decât Stăpânul lor? Nu s-ar putea întâmpla decât datorită necunoaşterii. Răspunsul la multe întrebări ale vremii noastre poate fi găsit adâncind harul care se află în lăuntrul celor botezaţi.
(va urma)
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team