Ucenicul

În tradiția rabinică, se știe că în perioada premergătoare războaielormacabeene (secolul al II-lea d.Hr.), ca răspuns la încercarea de înființare a școlilor de filozofie greacăla Ierusalim (cf. 1 Mac 1, 16 ; 2 Mac 4, 9-12), apare în iudaism „școala” sau „institutul” lui Rabbi. Cuvântul ×¨Ö·×‘Ö´Ö¼×™(rabî) este un derivat al adjectivului ×¨Ö·×‘(rab) – „mare” – și are sensul literalde „marele meu (învățător)”.În comunitatea iudeo-elenistică, el corespunde termenului grec de διδá½±σκαλος–„învățător”. Cel care frecventa școala unui Rabbi era numit ×ªÖ¼Ö·×œÖ°×žÖ´×™×“(taḻmîḏ), de la verbul ebraic ×œÖ¸×žÖ·×“(lāmad).

La școala unui Rabbi (numită apoi „școală rabinică”) se putea studia nu doar Legea scrisă mozaică, ci și cea orală, cunoscută sub numele de „datina bătrânilor” (cf. Mc 7, 3-5; Mt 15, 2). Frecventarea școlii presupunea din partea ucenicului un efort intelectual și o lungă perioadă de pregătire. Doar astfel el putea să devină la rândul său un „înțelept” sau un „rabbi”, putând apoi să învețe pe alții și să fondeze propria școală. Potrivit literaturii rabinice, au existat în vechime diverse școli ale rabinilor și ale ucenicilor acestora ce purtau numele de „case” (cele mai renumite au fost „casa lui Hillel” și „casa lui Șammai”), aflate adesea în contradicție.

În școlile rabinice, asemeni școlilor de filozofie din Grecia antică, se preda mai mult oral: dascălulrepeta de mai multe ori în fața elevilor, din memorie, textul Legii mozaice. Aceeași metodă de predare era folosită și în transmiterea interpretărilor, comentariilor scripturistice sau maximelor morale, doar că acestea erau concentrate pe cât posibil în formule sintetice. Pentru a facilita învățarea mnemonică, un Rabbi nu doar rostea textul cu voce tare, ci folosea și recitarea cântată. Cât despre „ucenic”, acesta se folosea în principiu de două metode de învățare: ascultarea și observarea. Pe de o parte, el asculta și înregistra toate cuvintele maestrului și ale elevilor mai de seamă, punea întrebări, iar cu timpul participa la discuții. Pe de altă parte, el observa și urmărea gesturile învățătorului, încercând să le imite. Descrierea diverselor metode de predare și învățare practicate în școlile rabinice, colecționate mult mai târziu în Talmud, transmit nu doar cuvintele, ci și exemplele practice folosite de un Rabbi. Apostolul Pavel a fost și el format prin aceste metode la școala lui Gamaliel, un învățător de Lege vestit și „cinstit de tot poporul” (cf. FA 5, 34; 22, 3; Gal 1, 14).

În Noul Testament, cuvântul μαθητής se întâlnește de 233 de ori în cele patru Evanghelii (72 în Mt; 46 în Mc; 37 în Lc; 78 în In) și de 28 de ori în Faptele Apostolilor (dintre care o dată la feminin, în FA 9, 36: μαθήτρια). Cât privește verbul corespondent, μαθητεύω (a fi ucenic, a învăța, a se instrui), acesta se găsește doar de trei ori în Evanghelia după Matei (Mt 13, 52; 27, 57; 28, 19) și o dată în Faptele Apostolilor (FA 14, 21).

Acest cuvânt este folosit în cele patru Evanghelii pentru a-i indica în mod special pe cei care L-au considerat și acceptat ca Învățător al lor pe Iisus Hristos.Cu acest termen se identifica atât mulțimea care-L urma pe Iisus: „mulțime multă de ucenici ai Săi” (Lc 6, 17), „toată mulțimea ucenicilor” (Lc 19, 37), cât și un grup mai restrâns: „A ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Lc 6, 13).

Chiar dacă nu a fost un „rabbi” în sensul tradiției evocate mai sus, Iisus Hristos învăța și discuta în sinagogi (cf. Mc 1, 21-28; 6, 29; Mt 4, 23; 9, 35; 12, 9-14) și în Templul din Ierusalim (cf. Mc 11, 27-12, 44). El a fost considerat de mulțime un învățător al Legii, fiind solicitat să răspundă nu doar problemelor religioase, ci și celor juridice ale conaționalilor Săi (cf. Lc 12, 13-15).

În Faptele Apostolilor, cei care credeau în Iisus Hristos, fie că L-au cunoscut sau nu în timpul vieții Sale pământești, primesc denumirea de „ucenici”. Astfel, după Cincizecime, termenul „ucenic” devine sinonim cu „cel ce urmează calea Domnului” (FA 18, 25), atât cu referire la membrii unei comunități, cât și cu privire la persoane individuale. În anumite versete, „ucenicii” sunt identificați și cu alți termeni: „sfinții” (FA 9, 41), „creștinii” (FA 11, 26) sau, simplu, „frații” (FA 11, 29; 15, 7-10; 21, 4-7). Probabil că pentru autorul Faptelor Apostolilor termenul de „ucenic” îi indica pe toți cei care credeau în Iisus Hristos, de origine ebraică sau păgână, în timp ce „sfinții”, „creștinii” sau „frații” erau membrii cu autoritate sau ocupând o anumită funcție în Biserica primară (cf. FA 1, 15; 9, 13). Tot în Faptele Apostolilor, „ucenic” este folosit și pentru a-i desemna pe însoțitorii lui Saul (viitorul Apostol Pavel) pe când acesta se găsea în Damasc: „Åži luându-l ucenicii lui noaptea, l-au coborât peste zid, lăsându-l jos într-un coș” (FA9, 25).

Potrivit Sfintelor Evanghelii, Iisus Hristos a chemat să devină ucenici ai Săi oameni de toate felurile, indiferent de situația lor economică, nivelul de cultură, poziția socială, caracterul moral sau viața religioasă. Printre ei găsim păcătoși (cf. Lc 8, 2; 19, 1-10), vameși (cf. Mc 2, 14), drepți (cf. Lc 23, 50; In 1, 47), zeloți (cf. Lc 6, 15; FA 1, 13), membri ai sinedriului (cf. In 7, 50), pescari (cf. Mc 1, 16), oameni bogați (cf. Mt 27, 57), persoane căsătorite (cf. Mt 8, 14), prostituate (cf. Lc 8, 2) etc. Condiția pentru a deveni ucenic era doar aceea de a-L urma și de a-i accepta învățătura.

Din acest punct de vedere, apar diferențe importante între ucenicii din școlile rabinice și cei care-L urmează pe Iisus Hristos. Așa cum se întâmpla și în cazul școlilor de filozofie greacă, în școlile rabinice ucenicul era cel care alegea școala și dascălul; în Noul Testament, Mântuitorul este Cel care-și alege ucenicii, chemându-i să-L urmeze. Se pare că acest lucru explică de ce verbul μαθητεá½»ω (care în greacă are atât sensul pasiv de „a fi ucenic”, cât și sensul activ de „a face ucenici”) se întâlnește doar de patru ori în Noul Testament, referitor la Iisus Hristos (cf. Mt 13, 52; 27, 57) sau la cei trimiși de El în misiune (cf. Mt 28, 19; FA 14, 21). Chemarea la ucenicie este exprimată în cele patru Evanghelii cu ajutorul verbului á¼€κολουθá½³ω (a urma)și al expresiilor á¼”ρχομαι á½€πá½·σω (a merge după) și δεῦτε á½€πá½·σω (a veni în urma cuiva). În limba greacă clasică, verbul á¼€κολουθá½³ω are sensul de „a călători împreună cu cineva”, „a însoți pe cineva”, „a urma cuiva”. A urma învățătura lui Iisus și astfel a deveni ucenicul Său presupunea însă anumite condiții: despărțirea de familie, de bogății, de situația socială etc. (cf. Mt 4, 20-22; Mc 1, 18-20; Lc 5, 11; 14, 26-28), un adevărat act de pocăință și de renunțare totală de sine care poate merge până la a purta propria cruce împreună cu Hristos (cf. Mc 8, 34). Mântuitorul adresează invitația de a-L urma și a deveni ucenici ai Săi chiar și celor care se oferă spontan (cf. Mt 8, 19-22; Lc 9, 57, 59-61), însă aceștia sunt liberi să refuze, după cum arată cazul tânărului bogat (cf. Mt 19, 21; Mc 10, 21; Lc 18, 23).

În Noul Testament, ucenicii lui Iisus Hristos pot fi repartizați în trei grupuri concentrice:

a) În primul rând, un grup larg ce-i cuprinde pe toți cei care-L urmau de bunăvoie pe Mântuitorul și din care fac parte și câteva femei (cf. Lc 8, 1-3). Dintre aceștia, Iisus îi va alege atât pe cei „doisprezece” apostoli (cf. Lc 6,13-17; Mt 8, 21), cât și pe „alți șaptezeci [și doi]” pe care-i va trimite alături de ceidoisprezece să propovăduiască în orașele și satele unde El intenționa să meargă (cf. Lc 10, 1). O parte Îl vor abandona pe Iisus pe parcursul perioadei de ucenicie (cf. In 6, 64-66), iar alții vor prefera, din diverse motive, să rămână ucenici tainici ai Săi, precum Iosif din Arimateea (cf. Mt 27, 57) și Nicodim (cf. In 19, 38).

b) Al doilea grup de ucenici este format doar din cei doisprezece „apostoli” care au fost chemați personal de către Iisus pentru a-L urma și a învăța la „școala” Sa (cf. Mc 3, 16-19).Numărul doisprezece are o semnificație simbolică, fiind numărul triburilor lui Israel. După ce I-au fost alături Mântuitorului în activitatea Sa publică vreme de trei ani și jumătate, înainte de înălțarea Sa la cer ei primesc din partea Învățătorului misiunea de a deveni la rândul lor învățători: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28, 19).

c) În sfârșit, un cerc restrâns de ucenici format doar din Petru, Iacob și Ioan, care Îl însoțesc pe Mântuitorul în anumite momente ale lucrării Sale, cum ar fi Schimbarea la Față (cf. Mt 17, 1-13; Mc 9, 2-13; Lc 9, 28-36), minunea învierii fiicei lui Iair (cf. Mc 5, 37-43; Lc 8, 51-56), rugăciunea din grădina Ghetsimani (cf. Mt 26, 36-46; Mc 14, 33-42). Aceștia trei erau „socotiți stâlpi” ai Bisericii de Apostolul Pavel (Gal 2, 9).

Indiferent de grup, a fi ucenic al lui Iisus Hristos presupunea fidelitate absolută față de El, exprimată prin urmarea Lui și prin practicarea învățăturilor Sale (cf. Mc 8, 34-38; Lc 14, 26-33). Pentru cei doisprezece, mai ales, ucenicia a implicat însăși abandonarea profesiei și a familiei (cf. Mt 19, 27; Mc 10, 28; Lc 18, 29). După Învierea lui Hristos, ei au fost desemnați ca trimiși ai Săi, propovăduind în numele Său Evanghelia la toată făptura (cf. Mt 28, 19). O asemenea atitudine a trecut dincolo de relația normală dintre dascăl și ucenic cunoscută până la acea vreme, ceea ce a dat cuvântului „ucenic” un sens nou. Însă toate aceste exigențe nu se referă doar la cei care au fost primii ucenici și care L-au cunoscut personal pe Mântuitorul: ele se adresează creștinilor din toate timpurile, care prin botez devin „ucenici” ai lui Hristos.