Hristos a înviat

Pastile însă simbolizează mai mult decât atât. Cuvântul „Pessah” înseamnă „trecere”. Evreii au străbătut în mod miraculos Marea Rosie: iată prima „trecere”. Hristos străbate biruitor moartea: „trecerea definitivă.”

Da, Hristos, Dumnezeu în Hristos, nu încetează a străbate prin vieţile și morţile noastre. El sade la masa păcătosilor, îi bi­necuvântează pe copii, preschimbă apa în vin când un bărbat și o femeie se iubesc cu adevărat, redă încredere vamesilor și desfrânatelor care se pocăiesc, ne invită să rupem lanţul istoriei, lanţul nenorocirii, prin paradoxala dragoste de vrăjmași. Se alătură nouă în tumultul durerilor și bu­curiilor noastre, pentru că împreună cu El să înviem.

Să înviem, sau, după cuvântul Scripturii, să ne sculăm, să ne trezim, adică să devenim vii întru o viaţă mai tare decât moartea, întru o viaţă de lumină întocmai unui pârâias de munte într-o zi cu soare. Lumină pe care une­ori o presimţim privind o fiinţă dragă, sau o vedem atunci când înfloresc migdalii, sau la sfârsitul iernii când pajistile se acoperă cu nar­cise. Şi aceasta este o explozie de frumuseţe. Însă această frumuseţe este vremelnică, pe când învierea lui Hristos este definitivă, ase­menea si a noastră înviere: prin botez si împărtăsanie, prin cuvântul Fericirilor, Hristos ne cheamă să ne împărtăsim de o dragoste care nu mai cunoaste amestec cu ura, ne chea­mă spre o viaţă care nu se mai întrepătrunde cu moartea, iar Apocalipsa ne spune că în Cetatea cea vesnică, pe malurile Fluviului vieţii, nu există o lună, nu există o zi în care să nu înflorească narcisele si migdalii (Nu cre­dea oare Master Eckhart că, în Hristos, tran­dafirul de iunie înfloreste în plin ianuarie?)

Desigur, noi îmbătrânim, deseori suntem obosiţi, bolnavi, slăbiţi. Aceasta este soarta omului cel din afară. Însă omul lăuntric, omul pascal, freamătă în noi, întocmai fluturelui în crisalida sa. Inima noastră ajunge la bucuria pascală, uneori arde în noi precum cea a apos­tolilor în drumul spre Emaus – aceasta fiind sămânţa trupului nostru intru slavă. În ceea ce priveşte moartea, a noastră sau cea care ne este incă şi mai greu să ne-o inchipuim, a ce­lor pe care ii iubim, ne-o infăţişăm, cu sme­rită incredere, ca fiind insăşi preschimbată de acum intr-o trecere, intr-o cale a invierii. „Ieri” spunem la Utrenia Paştilor, „m-am ingropat impreună cu Tine, o Hristoase. Ieri m-am răs­tignit impreună cu Tine. Acum, Mântuitorule, Însuţi mă preaslăveşte intru Împărăţia Ta.” Paştile. Adevărata viaţă vine către noi in măsura in care noi mergem către Hristos. Atunci sufletul devine surâs, emoţie, dragos­te, tandreţe curată şi sensibilitate, viaţă cura­tă. Cel Înviat uneori poate, chiar in pofida noastră, să ne arate capabili de adevărata bu­nătate, atât indelungata şi răbdătoarea slujire cât şi, uneori, o simplă vorbă, o simplă privi­re, care vine să salveze pe cineva de la deznă­dejde. Oamenii din zilele noastre adesea su­feră de singurătate – in chiar mijlocul marilor oraşe, până şi in mijlocul mulţimilor. Fie ca această căldură, comuniunea Paştilor, să lu­mineze in Biserică şi, prin ea, in intreaga lume. „Să strălucim de bucurie, spun de asemenea textele liturgice, să ne imbrăţişăm unul pe al­tul. Să-i numim fraţi chiar şi pe cei ce ne urăsc. Să iertăm toate pentru Înviere.”

Întreg cosmosul este in plină evoluţie până in ziua arătării noii zidiri, iar noua zidire se naşte de Paşti, când Hristos cel inviat inau­gurează tainic, sacramental, o nouă eră. Istoria umanităţii tinde spre unimea Ierusalimului celui de pe urmă unde „toate neamurile işi vor aduce cinstea şi slava”, iar acest ultim Ierusalim nu e altul decât trupul lui Hristos, asumând, aducând impreună, prin puterea

Învierii, toate limbile, toate culturile, toate „religiile” şi, de asemenea, toate „ateismele” in măsura in care acestea nu au incetat şi nu incetează să se revolte impotriva tuturor ca­ricaturilor lui Dumnezeu. Astăzi, umanitatea se uneşte datorită marilor dislocări, marilor distrugeri. Chiar şi bisericile, în „trupul” lor sociologic şi psihologic, sunt atinse de dislo­cări, într-o măsură văzută sau ascunsă. Însă toate acestea vor avea cu siguranţă un loc in acest straniu dinamism al morţii-invierii, in acest dinamism pascal. Şi, pentru a preschim­ba toată moartea in inviere, se cer oameni ai nevoinţei, oameni ai unei viziuni, oameni care nu descurajează ei inşişi, ci care ii imbărbă- tează şi pe alţii, dându-le curaj şi incredere. Şi de unde oare işi vor dobândi ei această pu­tere, această dragoste creatoare, dacă nu din Înviere? „Eu sunt Învierea şi Viaţa”, spune Iisus. Aşadar nu este vorba de a aştepta învierea. Trebuie să o trăim şi să o facem să tră­iască încă de acum. În ea, în Duhul Sfânt, omul îşi regăseşte chemarea sa de creator zi­dit. „Pentru a rezuma toată întinderea veacu­rilor”, spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, „unii ţin de pogorârea lui Dumnezeu către oameni, alţii de urcuşul oamenilor către Dumnezeu.” La Paşti, în Hristos, Dumnezeu se face deplin arătat omului. Este acum rân­dul oamenilor, în Sfântul Duh, să se desco­pere lui Dumnezeu.

Păcat că nimeni nu i-a putut spune lui Nietzsche:

„Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!”

Olivier Clement