Hristos a înviat

Pastile însă simbolizează mai mult decât atât. Cuvântul „Pessah” înseamnă „trecere”. Evreii au străbătut în mod miraculos Marea Rosie: iată prima „trecere”. Hristos străbate biruitor moartea: „trecerea definitivă.”

Da, Hristos, Dumnezeu în Hristos, nu încetează a străbate prin viețile și morțile noastre. El sade la masa păcătosilor, îi bi­necuvântează pe copii, preschimbă apa în vin când un bărbat și o femeie se iubesc cu adevărat, redă încredere vamesilor și desfrânatelor care se pocăiesc, ne invită să rupem lanțul istoriei, lanțul nenorocirii, prin paradoxala dragoste de vrăjmași. Se alătură nouă în tumultul durerilor și bu­curiilor noastre, pentru că împreună cu El să înviem.

Să înviem, sau, după cuvântul Scripturii, să ne sculăm, să ne trezim, adică să devenim vii întru o viață mai tare decât moartea, întru o viață de lumină întocmai unui pârâias de munte într-o zi cu soare. Lumină pe care une­ori o presimțim privind o ființă dragă, sau o vedem atunci când înfloresc migdalii, sau la sfârsitul iernii când pajistile se acoperă cu nar­cise. Åži aceasta este o explozie de frumusețe. Însă această frumusețe este vremelnică, pe când învierea lui Hristos este definitivă, ase­menea si a noastră înviere: prin botez si împărtăsanie, prin cuvântul Fericirilor, Hristos ne cheamă să ne împărtăsim de o dragoste care nu mai cunoaste amestec cu ura, ne chea­mă spre o viață care nu se mai întrepătrunde cu moartea, iar Apocalipsa ne spune că în Cetatea cea vesnică, pe malurile Fluviului vieții, nu există o lună, nu există o zi în care să nu înflorească narcisele si migdalii (Nu cre­dea oare Master Eckhart că, în Hristos, tran­dafirul de iunie înfloreste în plin ianuarie?)

Desigur, noi îmbătrânim, deseori suntem obosiți, bolnavi, slăbiți. Aceasta este soarta omului cel din afară. Însă omul lăuntric, omul pascal, freamătă în noi, întocmai fluturelui în crisalida sa. Inima noastră ajunge la bucuria pascală, uneori arde în noi precum cea a apos­tolilor în drumul spre Emaus – aceasta fiind sămânța trupului nostru intru slavă. În ceea ce privește moartea, a noastră sau cea care ne este incă și mai greu să ne-o inchipuim, a ce­lor pe care ii iubim, ne-o infățișăm, cu sme­rită incredere, ca fiind insăși preschimbată de acum intr-o trecere, intr-o cale a invierii. „Ieri” spunem la Utrenia Paștilor, „m-am ingropat impreună cu Tine, o Hristoase. Ieri m-am răs­tignit impreună cu Tine. Acum, Mântuitorule, Însuți mă preaslăvește intru Împărăția Ta.” Paștile. Adevărata viață vine către noi in măsura in care noi mergem către Hristos. Atunci sufletul devine surâs, emoție, dragos­te, tandrețe curată și sensibilitate, viață cura­tă. Cel Înviat uneori poate, chiar in pofida noastră, să ne arate capabili de adevărata bu­nătate, atât indelungata și răbdătoarea slujire cât și, uneori, o simplă vorbă, o simplă privi­re, care vine să salveze pe cineva de la deznă­dejde. Oamenii din zilele noastre adesea su­feră de singurătate – in chiar mijlocul marilor orașe, până și in mijlocul mulțimilor. Fie ca această căldură, comuniunea Paștilor, să lu­mineze in Biserică și, prin ea, in intreaga lume. „Să strălucim de bucurie, spun de asemenea textele liturgice, să ne imbrățișăm unul pe al­tul. Să-i numim frați chiar și pe cei ce ne urăsc. Să iertăm toate pentru Înviere.”

Întreg cosmosul este in plină evoluție până in ziua arătării noii zidiri, iar noua zidire se naște de Paști, când Hristos cel inviat inau­gurează tainic, sacramental, o nouă eră. Istoria umanității tinde spre unimea Ierusalimului celui de pe urmă unde „toate neamurile iși vor aduce cinstea și slava”, iar acest ultim Ierusalim nu e altul decât trupul lui Hristos, asumând, aducând impreună, prin puterea

Învierii, toate limbile, toate culturile, toate „religiile” și, de asemenea, toate „ateismele” in măsura in care acestea nu au incetat și nu incetează să se revolte impotriva tuturor ca­ricaturilor lui Dumnezeu. Astăzi, umanitatea se unește datorită marilor dislocări, marilor distrugeri. Chiar și bisericile, în „trupul” lor sociologic și psihologic, sunt atinse de dislo­cări, într-o măsură văzută sau ascunsă. Însă toate acestea vor avea cu siguranță un loc in acest straniu dinamism al morții-invierii, in acest dinamism pascal. Åži, pentru a preschim­ba toată moartea in inviere, se cer oameni ai nevoinței, oameni ai unei viziuni, oameni care nu descurajează ei inșiși, ci care ii imbărbă- tează și pe alții, dându-le curaj și incredere. Åži de unde oare iși vor dobândi ei această pu­tere, această dragoste creatoare, dacă nu din Înviere? „Eu sunt Învierea și Viața”, spune Iisus. Așadar nu este vorba de a aștepta învierea. Trebuie să o trăim și să o facem să tră­iască încă de acum. În ea, în Duhul Sfânt, omul își regăsește chemarea sa de creator zi­dit. „Pentru a rezuma toată întinderea veacu­rilor”, spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, „unii țin de pogorârea lui Dumnezeu către oameni, alții de urcușul oamenilor către Dumnezeu.” La Paști, în Hristos, Dumnezeu se face deplin arătat omului. Este acum rân­dul oamenilor, în Sfântul Duh, să se desco­pere lui Dumnezeu.

Păcat că nimeni nu i-a putut spune lui Nietzsche:

„Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!”

Olivier Clement