Câştigarea aproapelui

În perspectiva Sfântului Antonie, a-l câştiga pe aproapele nu înseamnă a-l face să subscrie la ceva, a-l face să treacă de partea ta, ci înseamnă să-i deschizi uşa². Dacă ar fi să vorbim despre utilitatea unei uşi, prima, cât se poate de practică, ar fi aceea de a face intrarea într-o anumită încăpere. O uşă des­chisă are avantajul de a oferi o (scurtă) privi­re despre ceea ce se află dincolo de ea. Ea poa­te presupune şi o invitaţie, precum cea a lui Filip adresată lui Natanael: „Vino şi vezi”³. A deschide uşa aproapelui înseamnă „să devii un loc în care Dumnezeu „intervine” spre fo­losul altuia, unde Dumnezeu Se pogoară pen­tru cineva într-un fel nou şi de viaţă dătător”⁴. Mântuitorul, prin întruparea şi naşterea Sa, a venit să ne câştige pe noi. S-a făcut aproa­pele nostru. Şi S-a făcut şi uşă prin care, in­trând, putem avea acces la lucrarea tămădu­itoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”⁵. Astfel, a-l câştiga pe aproapele în­seamnă implicit a-L câştiga pe Dumnezeu, dar nu pentru că suntem noi buni şi minunaţi prin noi înşine, ci pentru că am îngăduit ca minunea şi bunătatea lui Dumnezeu să se manifeste⁶. Acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care Mântuitorul i-a mustrat aspru pe farisei care, prin comportamentul şi viaţa lor, închideau Împărăţia cerurilor înaintea oame­nilor: „Nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi”⁷.

Prin botez, fiecare dintre noi putem fi uşi prin care putem câştiga pe aproapele (în sensul arătat mai sus). Această lucrare însă nu poate începe fără scoaterea bârnei din propriul ochi, altfel nu suntem decât nişte făţarnici şi morminte frumos văruite pe di­nafară. Şi nu se face nici prin forţă, nici prin poruncire, nici prin ameninţare cu chinuri­le cele veşnice, ci prin firescul unei vieţi an­corate în Dumnezeu. Poate că modalitatea cea mai eficientă de a-l câştiga pe aproape­le este nejudecarea lui, capacitatea de a-l pri­mi aşa cum este. Oare căruia dintre noi i-a făcut vreodată plăcere faptul de a fi fost ju­decat de către cineva? Sau cine vreodată şi-a schimbat comportamentul, viaţa chiar, atunci când s-a simţit judecat? Vedem în Evanghelie că Hristos nu S-a sfiit să mănânce cu vameşii şi cu păcătoşii. Intră în casa lui Zaheu vameşul şi cinează împreună cu dânsul. Într-un in­terval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecă de patima banului, ci devine un alt ins, un om nou. Femeia adulteră este scă­pată de Mântuitorul Însuşi. Dumnezeu fi­ind, nu o judecă şi nici nu o pedepseşte, ci o întreabă: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osân­desc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti”⁸.

Dumnezeu nu a venit în lume ca să o ju­dece, ci ca să o mântuiască⁹. Iar acest lucru e valabil şi pentru noi: nu am venit în aceas­tă lume cu misiunea specială de a judeca pe aproapele, ci pentru a ne face uşi prin care acesta să se mântuiască, iar dacă nu reuşim, atunci, cel puţin, să nu-i fim pricină de po­ticnire şi de sminteală: „Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deşi eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea. Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i do­bândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”¹⁰.

Note: