Câștigarea aproapelui

În perspectiva Sfântului Antonie, a-l câștiga pe aproapele nu înseamnă a-l face să subscrie la ceva, a-l face să treacă de partea ta, ci înseamnă să-i deschizi ușa². Dacă ar fi să vorbim despre utilitatea unei uși, prima, cât se poate de practică, ar fi aceea de a face intrarea într-o anumită încăpere. O ușă des­chisă are avantajul de a oferi o (scurtă) privi­re despre ceea ce se află dincolo de ea. Ea poa­te presupune și o invitație, precum cea a lui Filip adresată lui Natanael: „Vino și vezi”³. A deschide ușa aproapelui înseamnă „să devii un loc în care Dumnezeu „intervine” spre fo­losul altuia, unde Dumnezeu Se pogoară pen­tru cineva într-un fel nou și de viață dătător”⁴. Mântuitorul, prin întruparea și nașterea Sa, a venit să ne câștige pe noi. S-a făcut aproa­pele nostru. Åži S-a făcut și ușă prin care, in­trând, putem avea acces la lucrarea tămădu­itoare și mântuitoare a lui Dumnezeu: „Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”⁵. Astfel, a-l câștiga pe aproapele în­seamnă implicit a-L câștiga pe Dumnezeu, dar nu pentru că suntem noi buni și minunați prin noi înșine, ci pentru că am îngăduit ca minunea și bunătatea lui Dumnezeu să se manifeste⁶. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care Mântuitorul i-a mustrat aspru pe farisei care, prin comportamentul și viața lor, închideau Împărăția cerurilor înaintea oame­nilor: „Nici voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați”⁷.

Prin botez, fiecare dintre noi putem fi uși prin care putem câștiga pe aproapele (în sensul arătat mai sus). Această lucrare însă nu poate începe fără scoaterea bârnei din propriul ochi, altfel nu suntem decât niște fățarnici și morminte frumos văruite pe di­nafară. Åži nu se face nici prin forță, nici prin poruncire, nici prin amenințare cu chinuri­le cele veșnice, ci prin firescul unei vieți an­corate în Dumnezeu. Poate că modalitatea cea mai eficientă de a-l câștiga pe aproape­le este nejudecarea lui, capacitatea de a-l pri­mi așa cum este. Oare căruia dintre noi i-a făcut vreodată plăcere faptul de a fi fost ju­decat de către cineva? Sau cine vreodată și-a schimbat comportamentul, viața chiar, atunci când s-a simțit judecat? Vedem în Evanghelie că Hristos nu S-a sfiit să mănânce cu vameșii și cu păcătoșii. Intră în casa lui Zaheu vameșul și cinează împreună cu dânsul. Într-un in­terval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecă de patima banului, ci devine un alt ins, un om nou. Femeia adulteră este scă­pată de Mântuitorul Însuși. Dumnezeu fi­ind, nu o judecă și nici nu o pedepsește, ci o întreabă: „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Åži Iisus i-a zis: Nu te osân­desc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuiești”⁸.

Dumnezeu nu a venit în lume ca să o ju­dece, ci ca să o mântuiască⁹. Iar acest lucru e valabil și pentru noi: nu am venit în aceas­tă lume cu misiunea specială de a judeca pe aproapele, ci pentru a ne face uși prin care acesta să se mântuiască, iar dacă nu reușim, atunci, cel puțin, să nu-i fim pricină de po­ticnire și de sminteală: „Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deși eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deși nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea. Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i do­bândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”¹⁰.

Note: