În timpul unei șederi în Acvileea², Dioclețian a poruncit să fie dați la moar­te creștinii adunați în temnițele Romei și îl aduse în fața tribunalului său pe Hrisogon, ca unul care se făcea vinovat de îndârjirea acestora. Respingând cu dispreț batjocoritor propunerile deșarte ale îm­păratului, care îi făgăduia că îl va copleși cu onoruri dacă se supune, viteazul bătrân fu dus într-un loc pustiu unde i s-a tăiat capul, apoi trupul său a fost aruncat în apele unui lac din apropiere.

În acest timp, Anastasia se ostenea fără măsură pentru însoțitoarele sale și pentru toți mărturisitorii. Nu era creștin care să nu afle la ea o mângâiere: hrană, bani, mi­lostivire, cuvinte arzătoare care îi îndem­nau să rămână statornici și să aibă nădejde că vor dobândi bunurile cerești, iar când ajungeau la capătul luptei lor, ea se îngrijea ca trupurile lor să aibă parte de o îngropa­re cu cinste și cuvioșie. La urmă, tiranul a poruncit să fie uciși, într-o noapte, toți cei care mai erau întemnițați, înecându-i pe unii, aruncându-i pe alții în foc, sau trecându-i prin ascuțișul sabiei. Venind ca de obi­cei la închisoare, Anastasia nu a mai găsit pe niciunul din frați, și, copleșită de dure­re, s-a prăbușit în lacrimi în fața porții. Niște păgâni care treceau pe acolo au găsit-o cu­prinsă de întristare și ea le spuse, nemaivoind să se ascundă, că era creștină și că plân­gea pierderea fraților ei. Arestată pe loc ca o femeie de rând, ea fu adusă înaintea lui Flor, prefectul provinciei Iliricum. Aflând că era de rang înalt, acesta nu o dădu înda­tă pe mâna călăilor, ci o supuse unui inte­rogatoriu, încercând să-i schimbe hotărâ­rea. A doua zi, Anastasia fu adusă înaintea lui Dioclețian. Dar și înaintea unuia, și a ce­luilalt, ea nu răspundea decât pentru a-și mărturisi disprețul pentru bunurile și ran­gurile acestei lumi, precum și nerăbdarea de a fi cât mai curând împreună cu tovară­șii ei în împărăția cerurilor. Nemaiavând argumente, prefectul Flor hotărî să o dea pe tânăra văduvă pe mâna marelui preot păgân din Capitoliu, Ulpian, care o duse în palatul său și îi arătă într-o parte mulțime de bijuterii, veșminte bogate și obiecte pre­țioase, iar în partea cealaltă, instrumente de tortură a căror simplă vedere îl făcea să înghețe de groază până și pe cel mai nesim­țitor dintre păgâni. Doar să se învoiască să aducă jertfe idolilor, și el îi făgăduia să o ia în căsătorie și să o copleșească cu aceste bogății, iar dacă nu, va fi supusă la chinuri. Vreme de trei zile, trei femei haine încer­cară, prin tot felul de vorbe viclene, să o în­duplece. Dar, rămânând neîncetat în rugă­ciune, fără să mănânce sau să doarmă, Anastasia simțea cum capătă forțe noi. Când Ulpian se năpusti asupra ei ca să o necinstească, fu lovit de orbire și muri după ce își chemase în zadar în ajutor zeii înșe­lători.

Dată pe mâna noului prefect al Iliriei, Lucian, om lacom și fără scrupule, Sfânta Anastasia refuză să-i lase averea ei, „căci”, spuse ea, „nu bogaților ca tine mi-a po­runcit mie Dumnezeul meu să-mi împart bunurile, ci săracilor, pentru a dobândi mântuirea sufletelor lor”. Aruncată în în­chisoare, ea rămase acolo o lună întreagă, fără să guste niciun fel de mâncare, pri­mind mângâiere și întărire de la multele arătări ale Sfintei Teodota. Când o văzu ieșind și strălucind cu putere duhovni­cească, prefectul o dădu pe mâna altor temniceri, și mai înfricoșători, vreme de încă treizeci de zile, după trecerea cărora o osândi la moarte. Însoțită de vreo sută treizeci de păgâni, condamnați pentru di­verse fărădelegi, și de un singur creștin, pe nume Eutihie, Anastasia fu urcată pe o corabie căreia i-a fost găurită coca în multe locuri și care a fost lăsată în mijlo­cul mării. Dar, înainte ca ea să înceapă să se scufunde, Sfânta Teodota a apărut la cârmă și a purtat corabia până la Insula Palmaria (în largul Golfului Napoli), unde se aflau creștini în exil. Văzând minunea, însoțitorii sfintei, plini de recunoștință, au îmbrățișat și ei credința creștină. Aflând vestea, prefectul își trimise trupele pe in­sulă, puse să fie arestați aproape două sute de creștini și porunci să li se taie capul, în urma Anastasiei, care dobândi în sfârșit cununa muceniciei, pe care atâția alții o primiseră cu ajutorul ei. Sfintele sale moaș­te, trimise mai întâi la Roma, unde s-a ri­dicat o biserică în cinstea ei, au fost mu­tate apoi la Constantinopol, în vremea Sfântului Patriarh Ghenadie (pe la anul 470), și depuse în biserica zidită în nume­le ei, unde au săvârșit multe minuni.

(Extras din Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna decembrie)