În timpul unei şederi în Acvileea², Diocleţian a poruncit să fie daţi la moar­te creştinii adunaţi în temniţele Romei şi îl aduse în faţa tribunalului său pe Hrisogon, ca unul care se făcea vinovat de îndârjirea acestora. Respingând cu dispreţ batjocoritor propunerile deşarte ale îm­păratului, care îi făgăduia că îl va copleşi cu onoruri dacă se supune, viteazul bătrân fu dus într-un loc pustiu unde i s-a tăiat capul, apoi trupul său a fost aruncat în apele unui lac din apropiere.

În acest timp, Anastasia se ostenea fără măsură pentru însoţitoarele sale şi pentru toţi mărturisitorii. Nu era creştin care să nu afle la ea o mângâiere: hrană, bani, mi­lostivire, cuvinte arzătoare care îi îndem­nau să rămână statornici şi să aibă nădejde că vor dobândi bunurile cereşti, iar când ajungeau la capătul luptei lor, ea se îngrijea ca trupurile lor să aibă parte de o îngropa­re cu cinste şi cuvioşie. La urmă, tiranul a poruncit să fie ucişi, într-o noapte, toţi cei care mai erau întemniţaţi, înecându-i pe unii, aruncându-i pe alţii în foc, sau trecându-i prin ascuţişul sabiei. Venind ca de obi­cei la închisoare, Anastasia nu a mai găsit pe niciunul din fraţi, şi, copleşită de dure­re, s-a prăbuşit în lacrimi în faţa porţii. Nişte păgâni care treceau pe acolo au găsit-o cu­prinsă de întristare şi ea le spuse, nemaivoind să se ascundă, că era creştină şi că plân­gea pierderea fraţilor ei. Arestată pe loc ca o femeie de rând, ea fu adusă înaintea lui Flor, prefectul provinciei Iliricum. Aflând că era de rang înalt, acesta nu o dădu înda­tă pe mâna călăilor, ci o supuse unui inte­rogatoriu, încercând să-i schimbe hotărâ­rea. A doua zi, Anastasia fu adusă înaintea lui Diocleţian. Dar şi înaintea unuia, şi a ce­luilalt, ea nu răspundea decât pentru a-şi mărturisi dispreţul pentru bunurile şi ran­gurile acestei lumi, precum şi nerăbdarea de a fi cât mai curând împreună cu tovară­şii ei în împărăţia cerurilor. Nemaiavând argumente, prefectul Flor hotărî să o dea pe tânăra văduvă pe mâna marelui preot păgân din Capitoliu, Ulpian, care o duse în palatul său şi îi arătă într-o parte mulţime de bijuterii, veşminte bogate şi obiecte pre­ţioase, iar în partea cealaltă, instrumente de tortură a căror simplă vedere îl făcea să îngheţe de groază până şi pe cel mai nesim­ţitor dintre păgâni. Doar să se învoiască să aducă jertfe idolilor, şi el îi făgăduia să o ia în căsătorie şi să o copleşească cu aceste bogăţii, iar dacă nu, va fi supusă la chinuri. Vreme de trei zile, trei femei haine încer­cară, prin tot felul de vorbe viclene, să o în­duplece. Dar, rămânând neîncetat în rugă­ciune, fără să mănânce sau să doarmă, Anastasia simţea cum capătă forţe noi. Când Ulpian se năpusti asupra ei ca să o necinstească, fu lovit de orbire şi muri după ce îşi chemase în zadar în ajutor zeii înşe­lători.

Dată pe mâna noului prefect al Iliriei, Lucian, om lacom şi fără scrupule, Sfânta Anastasia refuză să-i lase averea ei, „căci”, spuse ea, „nu bogaţilor ca tine mi-a po­runcit mie Dumnezeul meu să-mi împart bunurile, ci săracilor, pentru a dobândi mântuirea sufletelor lor”. Aruncată în în­chisoare, ea rămase acolo o lună întreagă, fără să guste niciun fel de mâncare, pri­mind mângâiere şi întărire de la multele arătări ale Sfintei Teodota. Când o văzu ieşind şi strălucind cu putere duhovni­cească, prefectul o dădu pe mâna altor temniceri, şi mai înfricoşători, vreme de încă treizeci de zile, după trecerea cărora o osândi la moarte. Însoţită de vreo sută treizeci de păgâni, condamnaţi pentru di­verse fărădelegi, şi de un singur creştin, pe nume Eutihie, Anastasia fu urcată pe o corabie căreia i-a fost găurită coca în multe locuri şi care a fost lăsată în mijlo­cul mării. Dar, înainte ca ea să înceapă să se scufunde, Sfânta Teodota a apărut la cârmă şi a purtat corabia până la Insula Palmaria (în largul Golfului Napoli), unde se aflau creştini în exil. Văzând minunea, însoţitorii sfintei, plini de recunoştinţă, au îmbrăţişat şi ei credinţa creştină. Aflând vestea, prefectul îşi trimise trupele pe in­sulă, puse să fie arestaţi aproape două sute de creştini şi porunci să li se taie capul, în urma Anastasiei, care dobândi în sfârşit cununa muceniciei, pe care atâţia alţii o primiseră cu ajutorul ei. Sfintele sale moaş­te, trimise mai întâi la Roma, unde s-a ri­dicat o biserică în cinstea ei, au fost mu­tate apoi la Constantinopol, în vremea Sfântului Patriarh Ghenadie (pe la anul 470), şi depuse în biserica zidită în nume­le ei, unde au săvârşit multe minuni.

(Extras din Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna decembrie)