Un singur lucru ne desparte de Dumnezeu şi o singură cauză a pricinuit căderea lui Adam şi a fiecăruia din noi: încălcarea voinţei lui Dumnezeu. Această neascultare este sursa unică a tuturor păcatelor omeneşti. Ea este şi sursa unică a răului, căci voinţa lui Dumnezeu este Binele absolut; sursa unică a minciunii, căci voinţa lui Dumnezeu este Adevărul absolut; sursa unică a tuturor nedreptăţilor, căci voinţa lui Dumnezeu este Dreptatea absolută; sursa unică a duşmăniei şi vrajbei între oameni, căci voinţa lui Dumnezeu este Iubirea tuturor oamenilor şi a tuturor vieţuitoarelor; unica sursă a suferinţei şi a morţii, căci voinţa lui Dumnezeu este Fericirea desăvârşită şi Viaţa veşnică. Astfel încât, toate rugăciunile noastre, toată viaţa noastră duhovnicească, esenţa credinţei şi adevărului creştin, se pot rezuma în aceste patru cuvinte: facă-se voia Ta.

Voia lui Dumnezeu este prin definiţie veşnică şi atotputernică, fără de care Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu. Atunci de ce oare cerem Tatălui ceresc să se facă voia Lui, dat fiind că nimic din univers, nici cel mai mărunt fir de iarbă, nici cel mai mic atom, nu ar  fi putut să  vină pe lume fără voia lui Dumnezeu? „Universul vine de la Dumnezeu”  şi „tot ce vine de la Dumnezeu îşi trage esenţa din El”. Prin urmare „universul depinde de o singură cauză, şi niciuna din realităţile care îl alcătuiesc nu îşi trage esenţa din ea însăşi, ele nefiind nici propriul lor principiu, nici propria lor cauză, ci dimpotrivă, nu există decât o singură natură necreată şi veşnică, întotdeauna identică cu ea însăşi, având aceleaşi atribute, superioară oricărei gândiri pieritoare, necunoscând nicio creştere şi nicio micşorare, şi fiind contemplată  în afara oricărei definiţii” ( Sf. Grigore de Nyssa). Voinţa lui Dumnezeu,  care depăşeşte infinit puterea de înţelegere a omului, este cauza unică a tot ce există, pretutindeni prezentă, nelimitată şi atotputernică: „Dumnezeu este în acelaşi timp totul şi peste tot” (Sf. Grigore de Nyssa).   

Şi totuşi, dacă ne rugăm Tatălui ceresc să se facă voia Sa, aceasta  nu înseamnă oare că voinţa lui Dumnezeu nu este nelimitată, nici atotputernică, dat fiind că există posibilitatea ca ea să fie încălcată? Într-adevăr, prin voinţa lui Dumnezeu, omul a fost creat liber şi înzestrat cu o voinţă proprie, care se poate împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Această aparentă contradicţie a fost exploatată de filzofii raţionalişti atei (printre care Diderot şi marchizul de Sade) ca un argument împotriva credinţei: fie Dumnezeu este slab căci nu-şi poate impune voinţa, şi în acest caz, el nu este Dumnezeu; fie el este un Dumnezeu rău, căci răul există cu  voia lui. Acest raţionament poate părea corect, dar numai raportat la scara inteligenţei noastre lumeşti, care orbită de trufie şi neţinând seama de distanţa incalculabilă ce desparte raţiunea  omnească – care vine din lume şi este făcută pentru această lume – de înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu, se încumetă a-L judeca pe Cel fără de început şi fără sfârşit, conform criteriilor făpturii muritoare. Această rătăcire prin care judecata limitată şi strâmbă a omului se substituie înţelepciunii infinite a lui Dumnezeu, este tocmai cauza căderii lui Adam, care voind să fie atoateştiutor precum Tatăl ceresc, a căzut în mrejele celui viclean, pricinuindu-şi propria pierzare şi cea a întregului neam omenesc. Dat fiind că suntem cu toţii copiii lui Adam, avem tendinţa de a reproduce acelaşi păcat, fără să ne mai dăm seama, de fiecare dată – adică de o mie de ori pe zi! – când judecăm pe semenii noştri şi evenimentele din viaţa personală şi socială sau din lume, ca şi cum am avea cunoaşterea totală a binelui şi răului, cu alte cuvinte, ca şi cum am fi Dumnezeu. Televiziunea şi presa, scrisă sau vorbită, ne indică  ceea ce trebuie să credem şi cum să judecăm fiecare eveniment, conform normelor colective ale raţiunii omeneşti – aflată de cele mai multe ori sub influenţa diverselor curente ideologice şi mode culturale – şi conform cunoştinţelor noastre fragmentare şi înguste, limitate în spaţiu şi timp, care ne par totuşi suficiente pentru a înţelege totul, a explica totul, a judeca totul… Şi totuşi, fiind creştini, ştim cât se poate de bine – dar o uităm de fiecare dată când e vorba de propria noastră judecată – că „înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”, dat fiind că „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă trebuie judecate duhovniceşte” (1 Cor. 3, 19 ; 2,14). Iar a judeca duhovniceşte orice lucru înseamnă a pune mai presus de judecata omului lumesc voinţa Tatălui ceresc şi a avea o încredere nelimitată şi necondiţionată în Dumnezeu, care este - şi nu poate fi altceva - Binele absolut, Adevărul absolut, Dreptatea absolută. De aceea „tot ce nu vine din credinţă e păcat” (Rom. 14,23), iar acest păcat este de aceeaşi natură cu cel al lui Adam.

Cunoaşterea intelectuală nu este decât o etapă, desigur necesară, dar insuficientă pentru a ne apropia de Dumnezeu, pe care nu-l putem afla decât prin credinţă: „Cunoaşterea este o treaptă prin care ne ridicăm la înălţimea credinţei. Dar când am ajuns în apropierea credinţei,  nu mai avem nevoie de cunoaştere” (Sf. Isaac Sirul).

Credinţa este un mod de cunoaştere infinit superior raţiunii căci ea cuprinde, ca şi dragostea, totalitatea fiinţei. Tot aşa cum „este cu neputinţă să privim cu un ochi cerul şi cu celălalt pământul” ( Sf. Ioan Scărarul),  nu putem să păstrăm judecata noastră omenească şi să primim în acelaşi timp Duhul lui Dumnezeu: „Dacă vezi că cunoaşterea omenească predomină în tine, şi dacă la cea mai mică tulburare îţi pierzi firea şi deznădăjduieşti, vei şti  că eşti încă lipsit de credinţă şi că, prin urmare, nu-ţi pui toată nădejdea în Domnul şi nu crezi că El te poate mântui de orice rău” ( Iosif  Isihastul – ibid.).

Şarpele care a sădit în cugetul lui Adam sămânţa îndoielii şi a neîncrederii în Dumnezeu, destrămând unitatea spirituală a omului pământesc cu Tatăl ceresc, este încă viu în cugetul şi inima fiecăruia dintre noi. De aici provin tendinţele noastre contradictorii,  conflictele noastre lăuntrice şi dezbinarea permanentă între gândurile şi voinţele potrivnice care se războiesc în cugetul nostru. Căci, după căderea lui Adam „există  trei principii ale gândurilor noastre: Dumnezeu, demonul şi noi înşine”. Astfel încât „trebuie să fim în permanenţă conştienţi de  această triplă cauză a gândurilor noastre” (Sf. Ioan Casian).

Pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi a o deosebi de propria noastră voinţă, este suficient să acceptăm ceea ce ne dă Dumnezeu aici şi acum, fie că este sau nu pe placul nostru,  fără să ne văicărim, fără să ne revoltăm şi fără să ne imaginăm ceea ce ar fi trebuit să fie după dorinţa noastră şi propria noastră judecată. De fiecare dată când voinţa lui Dumnezeu se împotriveşte voinţei omului, Dumnezeu are dreptate şi omul se înşeală. Tot ce vine de la Dumnezeu e bine căci „Dumnezeu ştie să preschimbe răul în unealtă a binelui” (Sf. Grigore de Nyssa). Dimpotrivă, diavolul, care se poate preface în înger de lumină (2 Cor. 11, 14), măguleşte trufia şi voinţa noastră proprie, transformând astfel chiar şi faptele noastre aparent bune în unelte ale răului, aşa cum bine spune cunoscutul dicton francez: „Iadul este pavat cu intenţii bune”. Căci fără ajutorul lui Dumnezeu, omul nu este în stare să facă binele: „De voit voiesc, dar de lucrat binele nu-l lucrez. Căci nu binele pe care îl vreau, îl fac, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.”„Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7, 17-19).

Încălcând voinţa lui Dumnezeu, omul devine incapabil să mai facă binele, căci Duhul lui Dumnezeu este izvorul unic al binelui şi în afara Lui binele nu poate exista: „Binele de orişice fel îşi trage obârşia de la Dumnezeu. (…)Tot binele pe care l-ai putut gândi, spune sau înfăptui, totul este un dar de la Dumnezeu, prin noi înşine nu posedăm  nimic” (Iosif Isihastul – ibid.). Orice voinţă care nu vine de la Dumnezeu este fie dăunătoare fie neputincioasă. De aceea „cei care doresc să cunoască voinţa lui Dumnezeu trebuie mai întâi să o înfrângă pe a lor” (Sf. Ioan Scărarul): „Când vii în faţa lui Dumnezeu prin rugăciune, să fii în gândul tău precum furnica, precum ceea ce se târăşte pe pământ, precum un prunc care gângăveşte. Şi nu spune nimic în faţa Lui pe care să pretinzi că-l ştii. Ci aproprie-te de Dumnezeu cu o inimă de copil” (Sf. Isaac Sirul).

( Va urma )

Viorel Ştefăneanu (Paris)