Sfântul Martin cel Milostiv, Episcop de Tours, 11 noiembrie

Însă această slujire nu-l împiedica de la lucrarea sfintelor virtuți evanghelicești. La vârsta de optsprezece ani, pe când se afla în garnizoană la Amiens, în Galia, a întâlnit într-o zi de iarnă un om sărman, gol și tremurând de frig la porțile orașului. Cum ni­mănui nu i se făcea milă la vederea acestuia, robul lui Dumnezeu Martin, deși nu pur­ta pe el decât mantaua, pentru că dăduse deja de pomană tot ce avea, și-a scos sabia, a tăiat mantaua pe din două și a dat o jumătate sărmanului, iar cu cealaltă s-a acoperit pe sine, nebăgând în seamă batjocurile celor din jur. În noaptea următoare L-a văzut în vis pe Hristos, îmbrăcat cu jumătatea de manta pe care tânărul o dăruise săracului, și L-a auzit zicând mulțimii de îngeri care-L înconjurau: „Martin, catehumen fiind încă, M-a acoperit cu acest veșmânt"

Martin a fost botezat la puțină vreme după aceea și a voit să părăsească de îndată oastea pentru a se face călugăr. Însă a trebuit să se supună voinței tribunului său și a rămas în lume, deși în inima sa era monah. Nu a dobândit eliberarea decât după ani îndelungați, când devenise ofițer în garda imperială (iulie 356). Atunci s-a grăbit să meargă la Poitiers, pentru a se face ucenic al marelui sfânt Ilarie [13 ianuarie], icoa­na Sfântului Atanasie în Apus, care, îna­inte de a fi surghiunit în Frigia, i-a dat ascultarea de a alunga demonii și binecu­vântarea sa pentru a trăi în sihăstrie. Până să-și înceapă viața de nevoință, Martin a plecat în Panonia, ca să le ducă Vestea cea Bună a Evangheliei bătrânilor săi părinți. A adus-o la credință pe mama lui și, găsind aceste ținuturi ale Iliriei pline de urmele arianismului, s-a avântat aproape de unul singur în lupta împotriva ereticilor, ca ucenic credincios al părintelui său duhov­nicesc, Ilarie.

După ce a îndurat multe suferințe, a re­venit în Italia, la Milano, unde a aflat că Biserica galilor căzuse pradă tulburărilor după surghiunul Sfântului Ilarie. De aceea, s-a hotărât să rămână pe loc, într-o chilie singuratică, pentru a se dărui în sfârșit vieții de rugăciune după care tânjea de atâția ani. Dar și aici a avut de luptat cu arienii și, alun­gat din oraș de episcopul eretic de Milano, Auxențiu, s-a sălășluit pe o mică insulă de pe coasta Liguriei, Gallinaria.

De îndată ce a aflat că Sfântul Ilarie se în­torsese la Poitiers, Martin a alergat să i se alăture și s-a așezat în- tr-o chilie strâmtă la Liguge, un loc aflat la opt kilometri de oraș. Viața monastică din Galia abia atunci lua fi­ință, iar Sfântul Martin a fost, practic, începă­torul ei. Dar râvna sa pentru lucrarea sfinte­lor virtuți și pentru ru­găciune i-a îngăduit să atingă curând știința călugărilor celor mai înaintați din Răsărit, și alți căutători ai vieții îngerești n-au întârziat să vină la el pentru a-i deveni ucenici.

După vreo zece ani, rămânând gol sca­unul episcopal de la Tours, clerul si credincioșii orașului au reușit, printr-o stratagemă, să-l smulgă pe robul lui Dumnezeu din singurătate și să-l pună episcop împotriva voinței sale (371). Însă această nouă stare nu l-a făcut să schim­be nimic din felul său de a trăi: aceeași smerenie a sufletului, aceeași sărăcie a veșmintelor și a hranei. „Avea toată dem­nitatea unui episcop, dar fără a lăsa felul de viețuire și virtutea unui călugăr”, scrie biograful său, Sulpiciu Sever². Sfântul Martin nu a primit nici a locui în somp­tuoasa reședință episcopală, ci s-a așezat într-o chilie din apropierea bisericii. Dar, cum acolo era fără încetare tulburat de la sfintele sale lucrări de numeroși vizitatori, s-a retras într-o sihăstrie aflată într-un loc pustiu, la două leghe de oraș. Acest loc avea să devină mai apoi faimoasa mănăs­tire de la Marmoutier. Episcopul trăia în- tr-o chilie de lemn, și mulți frați care s-au alăturat lui și-au făcut sălaș în peșterile muntelui ce se înălța lângă aceasta. Erau acolo aproape optzeci de monahi care tră­iau într-o sărăcie evanghelică desăvârșită. Neavând nimic al lor, erau uniți prin iubi­re frățească și lucrau în fiece zi numai atât cât era necesar pentru a acoperi nevoile lor, căci își petreceau restul timpului în ru­găciune neîncetată, sub călăuzirea părin­tească a Sfântului Martin.

Deși iubitor de singurătate, robul lui Dumnezeu era un episcop dăruit pe de­plin misiunii sale apostolice în acea Galie numai în parte creștinată. Dacă Evanghelia pătrunsese în orașe, satele se aflau încă sub stăpânirea cultelor idolatre și a superstițiilor. Martin a fost cel care a în­temeiat primele parohii sătești din dioceza sa. Străbătea satele răspândind vestea Mântuirii, întărind adevărul cuvintelor rostite prin numeroase minuni și înduple­când populațiile păgâne să-și distrugă sin­gure templele idolești și să le înlocuiască cu biserici. Faima de vindecător a Episcopului de Tours s-a întins dincolo de granițele diocezei, astfel că a fost nu­mit „Apostolul satelor” Peste tot pe unde trecea sporeau minunile, bolnavii se vin­decau, morții înviau, necredincioșii des­copereau credința, ca și cum Hristos Însuși ar fi fost iarăși de față în persoana sfântu­lui episcop.

Renumele său crescuse într-atât încât era ascultat chiar de către cei mari. În trei rânduri, s-a dus la Trier, reședința Împă­ratului Apusului, pentru a mijloci în fa­voarea poporului său ori pentru a obține de la Împăratul Maxim – care a uzurpat puterea între 383 și 388 – iertare pentru anumiți eretici din tabăra lui Priscilian, care fuseseră osândiți la moarte. Sfântul ierarh păstra la curte aceeași atitudine no­bilă și sigură de sine care vădea apropie­rea sa de Dumnezeu și nu se temea să-i arate împăratului întâietatea demnității de episcop asupra puterii pământești, ceea ce a făcut-o pe împărăteasă să-l admire în asemenea măsură, încât a voit să-l ser­vească ea însăși la masă, ca o slujitoare smerită. Printre țărani ca si la curte, în sin­gurătatea mănăstirii ca si în episcopia sa, Sfântul Martin dădea mereu dovadă de o smerenie si o milostenie pilduitoare. Stă­ruind pururea în post si rugăciune, „avân­tul sufletului său era fără încetare întors către ceruri”. „Niciodată Martin nu a lăsat să treacă un ceas, o clipă măcar fără rugă­ciune sau fără citirea Sfintelor Scripturi. Fie citind, fie în orice lucrare a sa, nu în­ceta a se ruga lui Dumnezeu... Niciodată nu a fost văzut mâniindu-se sau tulburându-se, nici mâhnindu-se, nici râzând. Me­reu același, egal cu sine, cu chipul strălu­cind de o bucurie cerească, părea că nu se supune legilor firii omenești. Iar în gura sa, nimic altceva decât Numele lui Hristos; în sufletul său, numai iubire, pace și milostivire”³.

Asemenea lui Hristos și credincioșilor Săi ucenici, sfântul a trebuit însă să îndu­re încercări din partea unora dintre cei­lalți episcopi, care pizmuiau trecerea de care se bucura atât pe lângă cei mari, cât și printre oamenii din popor. Martin a răb­dat clevetirile, batjocura, învinuirile ne­drepte, chiar și din partea unor apropiați ai săi, fără a se despărți vreodată de seni­nătatea și milostivirea sa firească. Ducându-se într-o zi, în ciuda vârstei sale de optzeci și unu de ani, într-una dintre parohiile de la țară pentru a-i împăca pe preoții de aco­lo, sfântul episcop a căzut bolnav. I-a adu­nat atunci pe ucenici și le-a vestit moar­tea lui apropiată. Dar cum aceștia plângeau și îl rugau să nu-i lase orfani, Martin le-a răspuns întorcându-se către Domnul: „Doamne, dacă sunt încă de folos Bisericii Tale, nu mă dau la o parte de la suferințe. Facă-se voia Ta!”. Nevoind să primească îngrijiri, a stăruit până la sfârșit în rugă­ciune. Întins pe un pat de cenușă, purtând o cămașă aspră de păr, spunea: „Nu se cu­vine ca un creștin să moară altfel decât în cenușă. Dacă v-aș da altă pildă, aș păcă­tui” Åži, cum diavolul i s-a arătat pentru a-l ispiti pentru ultima oară, sfântul l-a bat­jocorit, spunând: „Nu vei găsi nimic al tău în mine, blestematule! Eu mă voi duce în sânurile lui Avraam”. Åži, rostind aceste cu­vinte, își dădu sufletul lui Dumnezeu. Atunci chipul i se lumină ca al unui înger. „Înfățișarea sa era astfel, că părea să se ara­te în lumina învierii ce va să vină și în fi­rea unui trup transfigurat”⁴

Sfântul episcop a adormit întru Dom­nul la 8 noiembrie 397. Trupul i-a fost de îndată mutat la Tours, unde a avut loc în­groparea sa în ziua de 11 noiembrie, în prezența unui mare număr de credincioși veniți din orașele și satele dimprejur. Sfân­tul Martin a fost primul mărturisitor (fără a fi fost și mucenic) cinstit de popor în Apus. Moaștele sale au atras la Tours, timp de veacuri întregi, mulțimi de pelerini. Este considerat sfântul ocrotitor al Franței.

Extras din Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna noiembrie