Însă această slujire nu-l împiedica de la lucrarea sfintelor virtuţi evangheliceşti. La vârsta de optsprezece ani, pe când se afla în garnizoană la Amiens, în Galia, a întâlnit într-o zi de iarnă un om sărman, gol şi tremurând de frig la porţile oraşului. Cum ni­mănui nu i se făcea milă la vederea acestuia, robul lui Dumnezeu Martin, deşi nu pur­ta pe el decât mantaua, pentru că dăduse deja de pomană tot ce avea, şi-a scos sabia, a tăiat mantaua pe din două şi a dat o jumătate sărmanului, iar cu cealaltă s-a acoperit pe sine, nebăgând în seamă batjocurile celor din jur. În noaptea următoare L-a văzut în vis pe Hristos, îmbrăcat cu jumătatea de manta pe care tânărul o dăruise săracului, şi L-a auzit zicând mulţimii de îngeri care-L înconjurau: „Martin, catehumen fiind încă, M-a acoperit cu acest veşmânt"

Martin a fost botezat la puţină vreme după aceea şi a voit să părăsească de îndată oastea pentru a se face călugăr. Însă a trebuit să se supună voinţei tribunului său şi a rămas în lume, deşi în inima sa era monah. Nu a dobândit eliberarea decât după ani îndelungaţi, când devenise ofiţer în garda imperială (iulie 356). Atunci s-a grăbit să meargă la Poitiers, pentru a se face ucenic al marelui sfânt Ilarie [13 ianuarie], icoa­na Sfântului Atanasie în Apus, care, îna­inte de a fi surghiunit în Frigia, i-a dat ascultarea de a alunga demonii şi binecu­vântarea sa pentru a trăi în sihăstrie. Până să-şi înceapă viaţa de nevoinţă, Martin a plecat în Panonia, ca să le ducă Vestea cea Bună a Evangheliei bătrânilor săi părinţi. A adus-o la credinţă pe mama lui şi, găsind aceste ţinuturi ale Iliriei pline de urmele arianismului, s-a avântat aproape de unul singur în lupta împotriva ereticilor, ca ucenic credincios al părintelui său duhov­nicesc, Ilarie.

După ce a îndurat multe suferinţe, a re­venit în Italia, la Milano, unde a aflat că Biserica galilor căzuse pradă tulburărilor după surghiunul Sfântului Ilarie. De aceea, s-a hotărât să rămână pe loc, într-o chilie singuratică, pentru a se dărui în sfârşit vieţii de rugăciune după care tânjea de atâţia ani. Dar şi aici a avut de luptat cu arienii şi, alun­gat din oraş de episcopul eretic de Milano, Auxenţiu, s-a sălăşluit pe o mică insulă de pe coasta Liguriei, Gallinaria.

De îndată ce a aflat că Sfântul Ilarie se în­torsese la Poitiers, Martin a alergat să i se alăture şi s-a aşezat în- tr-o chilie strâmtă la Liguge, un loc aflat la opt kilometri de oraş. Viaţa monastică din Galia abia atunci lua fi­inţă, iar Sfântul Martin a fost, practic, începă­torul ei. Dar râvna sa pentru lucrarea sfinte­lor virtuţi şi pentru ru­găciune i-a îngăduit să atingă curând ştiinţa călugărilor celor mai înaintaţi din Răsărit, şi alţi căutători ai vieţii îngereşti n-au întârziat să vină la el pentru a-i deveni ucenici.

După vreo zece ani, rămânând gol sca­unul episcopal de la Tours, clerul si credincioşii oraşului au reuşit, printr-o stratagemă, să-l smulgă pe robul lui Dumnezeu din singurătate şi să-l pună episcop împotriva voinţei sale (371). Însă această nouă stare nu l-a făcut să schim­be nimic din felul său de a trăi: aceeaşi smerenie a sufletului, aceeaşi sărăcie a veşmintelor şi a hranei. „Avea toată dem­nitatea unui episcop, dar fără a lăsa felul de vieţuire şi virtutea unui călugăr”, scrie biograful său, Sulpiciu Sever². Sfântul Martin nu a primit nici a locui în somp­tuoasa reşedinţă episcopală, ci s-a aşezat într-o chilie din apropierea bisericii. Dar, cum acolo era fără încetare tulburat de la sfintele sale lucrări de numeroşi vizitatori, s-a retras într-o sihăstrie aflată într-un loc pustiu, la două leghe de oraş. Acest loc avea să devină mai apoi faimoasa mănăs­tire de la Marmoutier. Episcopul trăia în- tr-o chilie de lemn, şi mulţi fraţi care s-au alăturat lui şi-au făcut sălaş în peşterile muntelui ce se înălţa lângă aceasta. Erau acolo aproape optzeci de monahi care tră­iau într-o sărăcie evanghelică desăvârşită. Neavând nimic al lor, erau uniţi prin iubi­re frăţească şi lucrau în fiece zi numai atât cât era necesar pentru a acoperi nevoile lor, căci îşi petreceau restul timpului în ru­găciune neîncetată, sub călăuzirea părin­tească a Sfântului Martin.

Deşi iubitor de singurătate, robul lui Dumnezeu era un episcop dăruit pe de­plin misiunii sale apostolice în acea Galie numai în parte creştinată. Dacă Evanghelia pătrunsese în oraşe, satele se aflau încă sub stăpânirea cultelor idolatre şi a superstiţiilor. Martin a fost cel care a în­temeiat primele parohii săteşti din dioceza sa. Străbătea satele răspândind vestea Mântuirii, întărind adevărul cuvintelor rostite prin numeroase minuni şi înduple­când populaţiile păgâne să-şi distrugă sin­gure templele idoleşti şi să le înlocuiască cu biserici. Faima de vindecător a Episcopului de Tours s-a întins dincolo de graniţele diocezei, astfel că a fost nu­mit „Apostolul satelor” Peste tot pe unde trecea sporeau minunile, bolnavii se vin­decau, morţii înviau, necredincioşii des­copereau credinţa, ca şi cum Hristos Însuşi ar fi fost iarăşi de faţă în persoana sfântu­lui episcop.

Renumele său crescuse într-atât încât era ascultat chiar de către cei mari. În trei rânduri, s-a dus la Trier, reşedinţa Împă­ratului Apusului, pentru a mijloci în fa­voarea poporului său ori pentru a obţine de la Împăratul Maxim – care a uzurpat puterea între 383 şi 388 – iertare pentru anumiţi eretici din tabăra lui Priscilian, care fuseseră osândiţi la moarte. Sfântul ierarh păstra la curte aceeaşi atitudine no­bilă şi sigură de sine care vădea apropie­rea sa de Dumnezeu şi nu se temea să-i arate împăratului întâietatea demnităţii de episcop asupra puterii pământeşti, ceea ce a făcut-o pe împărăteasă să-l admire în asemenea măsură, încât a voit să-l ser­vească ea însăşi la masă, ca o slujitoare smerită. Printre ţărani ca si la curte, în sin­gurătatea mănăstirii ca si în episcopia sa, Sfântul Martin dădea mereu dovadă de o smerenie si o milostenie pilduitoare. Stă­ruind pururea în post si rugăciune, „avân­tul sufletului său era fără încetare întors către ceruri”. „Niciodată Martin nu a lăsat să treacă un ceas, o clipă măcar fără rugă­ciune sau fără citirea Sfintelor Scripturi. Fie citind, fie în orice lucrare a sa, nu în­ceta a se ruga lui Dumnezeu... Niciodată nu a fost văzut mâniindu-se sau tulburându-se, nici mâhnindu-se, nici râzând. Me­reu acelaşi, egal cu sine, cu chipul strălu­cind de o bucurie cerească, părea că nu se supune legilor firii omeneşti. Iar în gura sa, nimic altceva decât Numele lui Hristos; în sufletul său, numai iubire, pace şi milostivire”³.

Asemenea lui Hristos şi credincioşilor Săi ucenici, sfântul a trebuit însă să îndu­re încercări din partea unora dintre cei­lalţi episcopi, care pizmuiau trecerea de care se bucura atât pe lângă cei mari, cât şi printre oamenii din popor. Martin a răb­dat clevetirile, batjocura, învinuirile ne­drepte, chiar şi din partea unor apropiaţi ai săi, fără a se despărţi vreodată de seni­nătatea şi milostivirea sa firească. Ducându-se într-o zi, în ciuda vârstei sale de optzeci şi unu de ani, într-una dintre parohiile de la ţară pentru a-i împăca pe preoţii de aco­lo, sfântul episcop a căzut bolnav. I-a adu­nat atunci pe ucenici şi le-a vestit moar­tea lui apropiată. Dar cum aceştia plângeau şi îl rugau să nu-i lase orfani, Martin le-a răspuns întorcându-se către Domnul: „Doamne, dacă sunt încă de folos Bisericii Tale, nu mă dau la o parte de la suferinţe. Facă-se voia Ta!”. Nevoind să primească îngrijiri, a stăruit până la sfârşit în rugă­ciune. Întins pe un pat de cenuşă, purtând o cămaşă aspră de păr, spunea: „Nu se cu­vine ca un creştin să moară altfel decât în cenuşă. Dacă v-aş da altă pildă, aş păcă­tui” Şi, cum diavolul i s-a arătat pentru a-l ispiti pentru ultima oară, sfântul l-a bat­jocorit, spunând: „Nu vei găsi nimic al tău în mine, blestematule! Eu mă voi duce în sânurile lui Avraam”. Şi, rostind aceste cu­vinte, îşi dădu sufletul lui Dumnezeu. Atunci chipul i se lumină ca al unui înger. „Înfăţişarea sa era astfel, că părea să se ara­te în lumina învierii ce va să vină şi în fi­rea unui trup transfigurat”⁴

Sfântul episcop a adormit întru Dom­nul la 8 noiembrie 397. Trupul i-a fost de îndată mutat la Tours, unde a avut loc în­groparea sa în ziua de 11 noiembrie, în prezenţa unui mare număr de credincioşi veniţi din oraşele şi satele dimprejur. Sfân­tul Martin a fost primul mărturisitor (fără a fi fost şi mucenic) cinstit de popor în Apus. Moaştele sale au atras la Tours, timp de veacuri întregi, mulţimi de pelerini. Este considerat sfântul ocrotitor al Franţei.

Extras din Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna noiembrie