Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, supranumit „dascălul teologiei româneşti" sau „teologul martir"

ÎNCEPUTURI, STUDII SI... PROFESOR UNIVERSITAR

Opera mitropolitului Irineu Mihălcescu este comparabilă cu cea a unui alt ti­tan al culturii româneşti, savantul Nicolae Iorga. În volumul omagial publi­cat la pensionarea sa şi a decanului I. Popescu-Mălăeşti, fostul său asistent Emilian Vasilescu înregistrează 540 de lucrări care au fost evaluate la peste 17.500 pagini tipărite şi la circa 150.000 pagini de manuscris. Opera sa a fost împărţită sub propria-i supraveghere în nouă capitole: „Apologetică şi Istoria religiunilor”, „Dogmatică şi simbolică”, „Alte discipline teologice”, „Chestiuni bisericeşti”, „Educaţie religioasă şi morală”, „Manuale de religie”, „Cronica bisericească internă – Cronica biseri­cească externă – Chestiuni mărunte”, „Recenzii, dări de seamă şi note”, „Diverse”. O viaţă dă­ruită culturii, începută într-un sătuc din comuna Pătârlagele, judeţul Buzău.

Irineu Mihălcescu (Ioan la botez), personalitate proeminentă a teologiei româneşti, membru al Academiei Române post-mortem, unul dintre cei mai mari dogmatişti ai Bisericii Ortodoxe Române, decan al Facultăţii de Teologie din Chişinău în anii 1926-1927 şi al Facultăţii de Teologie din Bucureşti în 1927-1929 şi 1933-1936, s-a născut la 24 aprilie 1874, ca al şaselea copil din cei zece ai unui preot din satul de munte Valea Viei, comuna Pătârlagele, judeţul Buzău. Primii paşi în viaţă i-a făcut sub îndrumarea pă­rinţilor săi, Ioan şi Elena Mihălcescu.

Din şcoala satului trece la gimnaziul din Buzău, unde urmează două clase (1887-1889). Printre colegii săi se numără figuri ilustre ale culturii şi ştiinţei româneşti. Astfel, a fost coleg de clasă cu Constantin I. Parhon, celebru om de ştiinţă, medic endocrinolog şi neuropsihiatru, creatorul şco­lii româneşti de endocrinologie şi unul din fondatorii ei pe plan mondial. I-a mai avut colegi pe Aristide N. Demetriade, viitorul mare actor, ca şi pe viitorul savant, filozof, psiholog şi logician, doctor în medicină Nicolae Vaschide, fiul comerciantului State Vaschide din Buzău, premiantul gimnaziu­lui, care va deveni unul dintre întemeieto­rii psihologiei româneşti şi ai psihologiei experimentale pe plan mondial.

După doi ani de gimnaziu se mută la Seminarul din Buzău, unde face încă doi ani (1889-1891). Cursul superior îl împlineşte la Seminarul Centraldin Bucureşti (1891-1895). O primă recunoaştere a inte­ligenţei sale tenace o constituie numirea sa ca preparator de limba greacă la Seminarul Central, începând chiar din clasa a VIII-a, numire care a fost posibilă datorită cunoş­tinţelor acumulate de la dascălii buzoieni, în special la limbile clasice.

De la Seminar, Ioan Mihălcescu trece la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1895-1899), unde, la 30 iunie 1899, splen­dida teză despre Sinodul III din Efes îl în­cununează cu titlul de licenţiat. Fostul său student Nichifor Crainic, în volumul oma­gial dedicat ieşirii la pensie, consemnează laudativ: „Teza de licenţă despre Sinodul III ecumenic, retipărită ulterior, e o lucrare isto­rică şi dogmatică deopotrivă, care vădeşte de la început o seriozitate ştiinţifică puţin obiş­nuită la noi. Autorul merge direct la izvoare­le de mâna întâia ale chestiunii, despicându-i cu o remarcabilă siguranţă de sine sensul dog­matic şi situând-o cu o suverană claritate în împrejurările istorice care i-au dat naştere” (Studii Teologice,publicaţie a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, an VII, 1938-1939, p. 9). În afară de teza de licenţă, tânărul Ioan mai cucerise un succes cu lucrarea Istoria Bisericii Române de la 1800 la 1850 şi a literaturii teologice din această epocă, în­cununată cu premiul Universităţii din Bucureşti.

Urmează studiile de specializare la Facultatea de Teologie din Berlin şi Leipzig. Stagiul berlinez se caracterizează îndeosebi prin participarea la lucrările colegiului pen­tru „studiul confesiunilor comparate” al lui Adolf Harnack, căruia fostul student îi va păstra o amintire neştearsă. Stimulat de ase­menea preocupări, Mihălcescu publică încă din această epocă opera sa Teologia simboli­că.Timp de trei ani (1901-1903), Ioan Mihălcescu a cunoscut cea mai rodnică ac­tivitate din cariera sa intelectuală. Atunci a redactat lucrarea de doctorat care-l va impu­ne atenţiei lumii occidentale. La Leipzig îşi va lua doctoratul în filozofie în 1903, summa cum laude,cu o teză despre filozoful Sabatier, sub conducerea profesorului M. Heinze.

După studiile de specializare de la Facultăţile de Teologie din Berlin şi Leipzig, s-a întors în ţară şi a participat la concur­sul pentru ocuparea unui post de profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. S-a impus în faţa celor trei contra-candidaţi prin lucrarea de abilitare Raportul dintre Religiune şi Morală,fiind numit, în iunie 1904, profesor agregat de Teologie Dogmatică şi Simbolică, patru ani mai târ­ziu fiind confirmat titular. A ocupat timp de 35 de ani postul de profesor universi­tar, încercând să acopere lacunele învăţă­mântului teologic românesc prin predarea cursurilor de „Teologie fundamentală” sau „Apologetică”, în anul III de studii, precum şi cosmogonia popoarelor biblice din Antichitate şi a celor moderne. Toate aces­te „inovaţii” vor fi sintetizate în Manualul de Istoria Religiunilor lumii,tipărit în 1946.

Ioan Mihălcescu este considerat un des­chizător de drumuri nu numai în teologie, dar şi primul cercetător român al Istoriei religiilor, urmat în munca sa de marele is­toric al religiilor, Mircea Eliade!

MĂRTURII!

În memoriile sale Zile albe, zile negre, Nichifor Crainic mărturisea: „Am urmărit în anii de studenţie toate cursurile de fai­mă ale Universităţii şi am constatat cu mân­drie că nu e unul care să se asemene cu fru­museţea acestuia, care se preda la Facultatea noastră (cursul prof. I. Mihălcescu). Entuziasmat, îmi aduceam prietenii de la celelalte facultăţi ca să-l asculte. Era o săr­bătoare”

Acelaşi student şi mare admirator al pro­fesorului Mihălcescu, Nichifor Crainic, nota: „În carenţa de talent a literaturii teologice ro­mâneşti, PS Irineu e un model de reînălţare a scrisului către nivelul de frumuseţe incom­parabilă al marii tradiţii răsăritene, în con­cepţia căreia frumosul a fost vestmântul in­dispensabil al adevărului” (Studii Teologice, anul VII, 1938-1939, p. 13).

Preotul prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, în Dicţionarul teologilor români(Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996), re­zumă personalitatea ilustrului cărturar: „A publicat numeroase studii de Dogmatică, Apologetică, Istoria religiilor, traduceri, fi­ind considerat cel mai mare teolog român al vremii sale. Participant la întruniri cu carac­ter ecumenist peste hotare: Congresul Alianţei universale pentru înfrăţirea popoa­relor prin Biserică – Praga (1928), conferin­ţe în străinătate, prin care a făcut cunoscută Ortodoxia în cercurile catolice şi protestan­te din Apus”.

PREOT, ARHIEREU-VICAR, LOCŢIITOR DE EPISCOP, LOCŢIITOR DE MITROPOLIT SI... MITROPOLIT!

În anul 1923 a fost hirotonit preot de patriarhul Miron Cristea, la parohia Amzei din Bucureşti, dar după numai 13 ani de preoţie, în anul 1936, Ioan Mihălcescu a rămas văduv, soţia sa, Anastasia, mutându-se la cele veşnice. Imediat a intrat în monahism la mănăstirea Sinaia, unde a fost tuns sub numele de Irineu, iar apoi a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Tot în anul 1936, în timpul patriarhului Miron Cristea, a fost ales arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, hirotonit pe 17 octombrie cu titlul de „Târgovişteanul”, şi a fost desemnat să conducă secţia cul­turală a Consiliului arhiepiscopal. Între 1 noiembrie 1938 şi 1 noiembrie 1939 a fost locţiitor de episcop al Râmnicului, iar în noiembrie 1939 a fost ales locţiitor de mi­tropolit al Olteniei. A fost ales mitropolit al Moldovei la 29 noiembrie 1939 şi insta­lat pe 17 decembrie. A păstorit la Iaşi în­tre anii 1939 şi 1947.

Ca ierarh, a efectuat vizite canonice la numeroase parohii şi mănăstiri din Arhiepiscopia Iaşilor, s-a îngrijit de învă­ţământul teologic organizând diferite con­ferinţe religioase, s-a preocupat de strân­gerea de fonduri pentru ajutorarea săracilor, a achitat din salariul său taxele unor elevi bursieri.

După pierderile teritoriale suferite de România în vara anului 1940 (prin note­le ultimative din 26 şi 27 iunie, România a fost nevoită să cedeze Rusiei teritoriile Basarabiei şi Bucovinei de Nord), Eparhia Moldovei şi Sucevei s-a confruntat cu o si­tuaţie nouă, refugiaţii. Astfel, mitropoli­tul a reuşit să repartizeze aproximativ 100 de preoţi basarabeni refugiaţi la parohiile din Arhiepiscopia Iaşilor, unde urmau să slujească împreună cu parohii locali, lu­crare administrativă ce-i va aduce „un plus de dragoste şi apreciere din partea bolşe­vicilor”! A trimis preoţi confesori pe front sau în spitalele de campanie pentru a ţine predici ostaşilor în vederea ridicării mo­ralului şi a conştientizării faptului că răz­boiul pe care îl poartă este unul sfânt, pen­tru reîntregirea ţării şi biruinţa crucii (mitropolitul însuşi dovedindu-se un aprig predicator împotriva comunismului şi a samavolniciei raptului de la 1940), dar cel mai mult s-a dovedit un neînduplecat duş­man al „Bestiei bolşevice”!

SFÂRŞITUL MITROPOLITULUI IRINEU

Regimul comunist instaurat definitiv la Bucureşti la 30 decembrie 1947 mai avea de dat o ultimă lovitură. După Monarhie, Bise­rica naţională era ultimul bastion ce trebuia să cadă. Mai întâi, comuniştii au încercat să-l înlăture pe Mitropolitul Moldovei cu ajuto­rul octogenarului Patriarh. În arhivele Mă­năstirii Neamţ există un document la care fac trimitere mai mulţi martori oculari.

Despre ce anume este vorba? Câţiva ti­neri preoţi din Mitropolia Moldovei pre­zentau, în anul 1947, Patriarhului Nicodim Munteanu un dosar confidenţial privind înscenarea unui proces mitropolitului în funcţie, Irineu Mihălcescu. Întâiul Stătător al B.O.R. urma să-şi dea doar acor­dul şi să pună rezoluţia. Dosarul cuprin­dea mărturii din partea unor preoţi şi mai multe extrase din presa timpului care ar fi permis judecarea şi condamnarea marelui teolog „pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”. Mitropolitul Irineu a avut de-a lungul tranziţiei comu­niste o atitudine promonarhistă şi nedisi­mulat duşmănoasă faţă de regimul comu­nist. Mai mult, devenise un simbol al rezistenţei anticomuniste (în lucrarea aceas­ta, din fericire, nu a fost singurul reprezen­tant al Patriarhiei Române).

Aceiaşi martori oculari afirmă că bătrâ­nul Patriarh a citit referatul şi a declarat in­dignat că „refuză să semneze o asemenea mâr­şăvie”. Documentul clasat se află în arhiva secretă a Mănăstirii Neamţ. Ceea ce a urmat se cunoaşte. Cei doi înalţi ierarhi, Patriarhul Nicodim Munteanu şi Mitropolitul Irineu Mihălcescu au murit în condiţii suspecte.

În revista Casa, an 4, nr. 6-7, 1996, la ru­brica „Restituiri”, Cicerone Ioniţoiu reface tabloul exterminării conducerii spirituale a României. Printre cei omorâţi sau arestaţi şi închişi în puşcăriile comuniste între 1947 şi 1964 se află şi cei doi Înalţi Ierarhi. Irineu, un adversar permanent şi neobosit al bol­şevismului şi al marxismului ateu, asemeni lui Nicolae Popovici, Grigorie Leu ş.a., tre­buia să moară, pentru ca lucrarea de supu­nere a Bisericii strămoşeşti să poată fi dusă la bun sfârşit!

Astfel, Ioan Irineu Mihălcescu a fost obli­gat să se retragă din scaunul de Mitropolit al Moldovei pe 16 august 1947 şi a murit, în condiţii suspecte (se presupune otrăvit), pe 3 aprilie (sau 5 aprilie după alte surse) 1948, la mănăstirea Agapia.

Chiar dacă puterea comunistă a încer­cat să stingă flacăra credinţei şi a mărturisi­rii, nu a reuşit! De dincolo de mormânt, din Împărăţia celor drepti, mitropolitul Irineu veghea permanent asupra eparhiei sale!

Cinste martirilor neamului românesc. Veşnica lor pomenire!