Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, supranumit „dascălul teologiei românești" sau „teologul martir"

ÎNCEPUTURI, STUDII SI... PROFESOR UNIVERSITAR

Opera mitropolitului Irineu Mihălcescu este comparabilă cu cea a unui alt ti­tan al culturii românești, savantul Nicolae Iorga. În volumul omagial publi­cat la pensionarea sa și a decanului I. Popescu-Mălăești, fostul său asistent Emilian Vasilescu înregistrează 540 de lucrări care au fost evaluate la peste 17.500 pagini tipărite și la circa 150.000 pagini de manuscris. Opera sa a fost împărțită sub propria-i supraveghere în nouă capitole: „Apologetică și Istoria religiunilor”, „Dogmatică și simbolică”, „Alte discipline teologice”, „Chestiuni bisericești”, „Educație religioasă și morală”, „Manuale de religie”, „Cronica bisericească internă – Cronica biseri­cească externă – Chestiuni mărunte”, „Recenzii, dări de seamă și note”, „Diverse”. O viață dă­ruită culturii, începută într-un sătuc din comuna Pătârlagele, județul Buzău.

Irineu Mihălcescu (Ioan la botez), personalitate proeminentă a teologiei românești, membru al Academiei Române post-mortem, unul dintre cei mai mari dogmatiști ai Bisericii Ortodoxe Române, decan al Facultății de Teologie din Chișinău în anii 1926-1927 și al Facultății de Teologie din București în 1927-1929 și 1933-1936, s-a născut la 24 aprilie 1874, ca al șaselea copil din cei zece ai unui preot din satul de munte Valea Viei, comuna Pătârlagele, județul Buzău. Primii pași în viață i-a făcut sub îndrumarea pă­rinților săi, Ioan și Elena Mihălcescu.

Din școala satului trece la gimnaziul din Buzău, unde urmează două clase (1887-1889). Printre colegii săi se numără figuri ilustre ale culturii și științei românești. Astfel, a fost coleg de clasă cu Constantin I. Parhon, celebru om de știință, medic endocrinolog și neuropsihiatru, creatorul șco­lii românești de endocrinologie și unul din fondatorii ei pe plan mondial. I-a mai avut colegi pe Aristide N. Demetriade, viitorul mare actor, ca și pe viitorul savant, filozof, psiholog și logician, doctor în medicină Nicolae Vaschide, fiul comerciantului State Vaschide din Buzău, premiantul gimnaziu­lui, care va deveni unul dintre întemeieto­rii psihologiei românești și ai psihologiei experimentale pe plan mondial.

După doi ani de gimnaziu se mută la Seminarul din Buzău, unde face încă doi ani (1889-1891). Cursul superior îl împlinește la Seminarul Centraldin București (1891-1895). O primă recunoaștere a inte­ligenței sale tenace o constituie numirea sa ca preparator de limba greacă la Seminarul Central, începând chiar din clasa a VIII-a, numire care a fost posibilă datorită cunoș­tințelor acumulate de la dascălii buzoieni, în special la limbile clasice.

De la Seminar, Ioan Mihălcescu trece la Facultatea de Teologie din București (1895-1899), unde, la 30 iunie 1899, splen­dida teză despre Sinodul III din Efes îl în­cununează cu titlul de licențiat. Fostul său student Nichifor Crainic, în volumul oma­gial dedicat ieșirii la pensie, consemnează laudativ: „Teza de licență despre Sinodul III ecumenic, retipărită ulterior, e o lucrare isto­rică și dogmatică deopotrivă, care vădește de la început o seriozitate științifică puțin obiș­nuită la noi. Autorul merge direct la izvoare­le de mâna întâia ale chestiunii, despicându-i cu o remarcabilă siguranță de sine sensul dog­matic și situând-o cu o suverană claritate în împrejurările istorice care i-au dat naștere” (Studii Teologice,publicație a Facultății de Teologie din București, an VII, 1938-1939, p. 9). În afară de teza de licență, tânărul Ioan mai cucerise un succes cu lucrarea Istoria Bisericii Române de la 1800 la 1850 și a literaturii teologice din această epocă, în­cununată cu premiul Universității din București.

Urmează studiile de specializare la Facultatea de Teologie din Berlin și Leipzig. Stagiul berlinez se caracterizează îndeosebi prin participarea la lucrările colegiului pen­tru „studiul confesiunilor comparate” al lui Adolf Harnack, căruia fostul student îi va păstra o amintire neștearsă. Stimulat de ase­menea preocupări, Mihălcescu publică încă din această epocă opera sa Teologia simboli­că.Timp de trei ani (1901-1903), Ioan Mihălcescu a cunoscut cea mai rodnică ac­tivitate din cariera sa intelectuală. Atunci a redactat lucrarea de doctorat care-l va impu­ne atenției lumii occidentale. La Leipzig își va lua doctoratul în filozofie în 1903, summa cum laude,cu o teză despre filozoful Sabatier, sub conducerea profesorului M. Heinze.

După studiile de specializare de la Facultățile de Teologie din Berlin și Leipzig, s-a întors în țară și a participat la concur­sul pentru ocuparea unui post de profesor la Facultatea de Teologie din București. S-a impus în fața celor trei contra-candidați prin lucrarea de abilitare Raportul dintre Religiune și Morală,fiind numit, în iunie 1904, profesor agregat de Teologie Dogmatică și Simbolică, patru ani mai târ­ziu fiind confirmat titular. A ocupat timp de 35 de ani postul de profesor universi­tar, încercând să acopere lacunele învăță­mântului teologic românesc prin predarea cursurilor de „Teologie fundamentală” sau „Apologetică”, în anul III de studii, precum și cosmogonia popoarelor biblice din Antichitate și a celor moderne. Toate aces­te „inovații” vor fi sintetizate în Manualul de Istoria Religiunilor lumii,tipărit în 1946.

Ioan Mihălcescu este considerat un des­chizător de drumuri nu numai în teologie, dar și primul cercetător român al Istoriei religiilor, urmat în munca sa de marele is­toric al religiilor, Mircea Eliade!

MÄ‚RTURII!

În memoriile sale Zile albe, zile negre, Nichifor Crainic mărturisea: „Am urmărit în anii de studenție toate cursurile de fai­mă ale Universității și am constatat cu mân­drie că nu e unul care să se asemene cu fru­musețea acestuia, care se preda la Facultatea noastră (cursul prof. I. Mihălcescu). Entuziasmat, îmi aduceam prietenii de la celelalte facultăți ca să-l asculte. Era o săr­bătoare”

Același student și mare admirator al pro­fesorului Mihălcescu, Nichifor Crainic, nota: „În carența de talent a literaturii teologice ro­mânești, PS Irineu e un model de reînălțare a scrisului către nivelul de frumusețe incom­parabilă al marii tradiții răsăritene, în con­cepția căreia frumosul a fost vestmântul in­dispensabil al adevărului” (Studii Teologice, anul VII, 1938-1939, p. 13).

Preotul prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, în Dicționarul teologilor români(Editura Univers Enciclopedic, București, 1996), re­zumă personalitatea ilustrului cărturar: „A publicat numeroase studii de Dogmatică, Apologetică, Istoria religiilor, traduceri, fi­ind considerat cel mai mare teolog român al vremii sale. Participant la întruniri cu carac­ter ecumenist peste hotare: Congresul Alianței universale pentru înfrățirea popoa­relor prin Biserică – Praga (1928), conferin­țe în străinătate, prin care a făcut cunoscută Ortodoxia în cercurile catolice și protestan­te din Apus”.

PREOT, ARHIEREU-VICAR, LOCÅ¢IITOR DE EPISCOP, LOCÅ¢IITOR DE MITROPOLIT SI... MITROPOLIT!

În anul 1923 a fost hirotonit preot de patriarhul Miron Cristea, la parohia Amzei din București, dar după numai 13 ani de preoție, în anul 1936, Ioan Mihălcescu a rămas văduv, soția sa, Anastasia, mutându-se la cele veșnice. Imediat a intrat în monahism la mănăstirea Sinaia, unde a fost tuns sub numele de Irineu, iar apoi a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Tot în anul 1936, în timpul patriarhului Miron Cristea, a fost ales arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, hirotonit pe 17 octombrie cu titlul de „Târgovișteanul”, și a fost desemnat să conducă secția cul­turală a Consiliului arhiepiscopal. Între 1 noiembrie 1938 și 1 noiembrie 1939 a fost locțiitor de episcop al Râmnicului, iar în noiembrie 1939 a fost ales locțiitor de mi­tropolit al Olteniei. A fost ales mitropolit al Moldovei la 29 noiembrie 1939 și insta­lat pe 17 decembrie. A păstorit la Iași în­tre anii 1939 și 1947.

Ca ierarh, a efectuat vizite canonice la numeroase parohii și mănăstiri din Arhiepiscopia Iașilor, s-a îngrijit de învă­țământul teologic organizând diferite con­ferințe religioase, s-a preocupat de strân­gerea de fonduri pentru ajutorarea săracilor, a achitat din salariul său taxele unor elevi bursieri.

După pierderile teritoriale suferite de România în vara anului 1940 (prin note­le ultimative din 26 și 27 iunie, România a fost nevoită să cedeze Rusiei teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord), Eparhia Moldovei și Sucevei s-a confruntat cu o si­tuație nouă, refugiații. Astfel, mitropoli­tul a reușit să repartizeze aproximativ 100 de preoți basarabeni refugiați la parohiile din Arhiepiscopia Iașilor, unde urmau să slujească împreună cu parohii locali, lu­crare administrativă ce-i va aduce „un plus de dragoste și apreciere din partea bolșe­vicilor”! A trimis preoți confesori pe front sau în spitalele de campanie pentru a ține predici ostașilor în vederea ridicării mo­ralului și a conștientizării faptului că răz­boiul pe care îl poartă este unul sfânt, pen­tru reîntregirea țării și biruința crucii (mitropolitul însuși dovedindu-se un aprig predicator împotriva comunismului și a samavolniciei raptului de la 1940), dar cel mai mult s-a dovedit un neînduplecat duș­man al „Bestiei bolșevice”!

SFÂRÅžITUL MITROPOLITULUI IRINEU

Regimul comunist instaurat definitiv la București la 30 decembrie 1947 mai avea de dat o ultimă lovitură. După Monarhie, Bise­rica națională era ultimul bastion ce trebuia să cadă. Mai întâi, comuniștii au încercat să-l înlăture pe Mitropolitul Moldovei cu ajuto­rul octogenarului Patriarh. În arhivele Mă­năstirii Neamț există un document la care fac trimitere mai mulți martori oculari.

Despre ce anume este vorba? Câțiva ti­neri preoți din Mitropolia Moldovei pre­zentau, în anul 1947, Patriarhului Nicodim Munteanu un dosar confidențial privind înscenarea unui proces mitropolitului în funcție, Irineu Mihălcescu. Întâiul Stătător al B.O.R. urma să-și dea doar acor­dul și să pună rezoluția. Dosarul cuprin­dea mărturii din partea unor preoți și mai multe extrase din presa timpului care ar fi permis judecarea și condamnarea marelui teolog „pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”. Mitropolitul Irineu a avut de-a lungul tranziției comu­niste o atitudine promonarhistă și nedisi­mulat dușmănoasă față de regimul comu­nist. Mai mult, devenise un simbol al rezistenței anticomuniste (în lucrarea aceas­ta, din fericire, nu a fost singurul reprezen­tant al Patriarhiei Române).

Aceiași martori oculari afirmă că bătrâ­nul Patriarh a citit referatul și a declarat in­dignat că „refuză să semneze o asemenea mâr­șăvie”. Documentul clasat se află în arhiva secretă a Mănăstirii Neamț. Ceea ce a urmat se cunoaște. Cei doi înalți ierarhi, Patriarhul Nicodim Munteanu și Mitropolitul Irineu Mihălcescu au murit în condiții suspecte.

În revista Casa, an 4, nr. 6-7, 1996, la ru­brica „Restituiri”, Cicerone Ionițoiu reface tabloul exterminării conducerii spirituale a României. Printre cei omorâți sau arestați și închiși în pușcăriile comuniste între 1947 și 1964 se află și cei doi Înalți Ierarhi. Irineu, un adversar permanent și neobosit al bol­șevismului și al marxismului ateu, asemeni lui Nicolae Popovici, Grigorie Leu ș.a., tre­buia să moară, pentru ca lucrarea de supu­nere a Bisericii strămoșești să poată fi dusă la bun sfârșit!

Astfel, Ioan Irineu Mihălcescu a fost obli­gat să se retragă din scaunul de Mitropolit al Moldovei pe 16 august 1947 și a murit, în condiții suspecte (se presupune otrăvit), pe 3 aprilie (sau 5 aprilie după alte surse) 1948, la mănăstirea Agapia.

Chiar dacă puterea comunistă a încer­cat să stingă flacăra credinței și a mărturisi­rii, nu a reușit! De dincolo de mormânt, din Împărăția celor drepti, mitropolitul Irineu veghea permanent asupra eparhiei sale!

Cinste martirilor neamului românesc. Veșnica lor pomenire!