Primind de la Dumnezeu vestire despre năvălirea apropiată a sarazinilor, cei doi sfinţi au plecat în Grecia, la fel ca alţi sfinţi din acel ţinut, şi s-au oprit la Patras, unde au vieţuit opt ani într-un turn. Acolo au ajuns să fie cunoscuţi atât pentru nevoinţele lor, cât şi pentru minunile pe care le făceau. Plecând sarazinii din meleagurile lor, sfinţii Arsenie şi Ilie au hotărât să se întoarcă în Calabria. Ajunşi în sihăstria lor, s-au legat duhovniceşte de alţi doi nevoitori care întemeiaseră o mănăstire în apropiere, sfinţii Daniil şi Ilie din Sicilia (pomeniţi la 17 august). Ilie din Sikelia, care primise darul prorociei, i-a vestit lui Arsenie că avea să moară în scurtă vreme şi l-a sfătuit pe Daniil să-l aşeze pe Ilie Spileotul igumen în obştea lor. Aşadar, înainte de a muri, sfântul Arsenie l-a chemat pe sfântul Ilie la căpătâi pentru a-i da ultimele poveţe, apoi a adormit în pace (904). Mai apoi, la moartea Sfântului Ilie din Sicilia, sfântul Ilie Spileotul a fost chemat de sfântul Daniil. Dar, ajuns la poarta mănăstirii, a găsit-o încuiată, căci Daniil voia să-l pună la încercare. A aşteptat, fără să se-mpotrivească, până seara, când monahii l-au primit cu bucurie, ca pe un adevărat monah ce a dobândit darul răbdării.

Apoi, vreme de câteva luni, sfântul Ilie a vieţuit singur într-o peşteră, ca un serafim arzând de dumnezeiască iubire, până în ziua în care a văzut în vis un roi de albine ce zburau deasupra capului său. El le-a adunat într-un chiup şi le-a aşezat într-o grădină minunată, plină de flori. Când s-a trezit, a înţeles că Dumnezeu îi spunea să primească fraţi şi să le arate drumul spre Împărăţia Cerurilor. Numărul ucenicilor a crescut în scurtă vreme, astfel încât peştera a devenit neîncăpătoare. Mai apoi, au descoperit o peşteră foarte mare unde au întemeiat o mănăstire şi o biserică, având hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. În peşterile dimprejurul acesteia au vieţuit mulţi monahi care urmau întru toate viaţa sfântului Ilie. Omul lui Dumnezeu îi povăţuia să zdrobească momelile vicleanului şi îi ajuta în toate cu harul lui Dumnezeu de care se bucura. Uneori sfântul Ilie îi apăra, chiar nefiind de faţă, pe monahii care aveau greutăţi; alteori le vestea greşalele, iar când ei îi urmau sfatul, totul se făcea uşor şi puteau împlini ascultări ce păreau mai presus de puterile omeneşti. Sfântul Ilie a tămăduit mulţi bolnavi, a scos duhurile viclene şi a ajutat pe oamenii din satele dimprejur să ducă o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu.

Ajuns la o vârstă înaintată, după ce şi-a vestit timp de un an sfârşitul, a mers să se închine la mormântul sfântului Ilie din Sicilia şi, întorcându-se, a tuns în monahism mulţi fraţi, apoi s-a retras într-o peşteră. După 25 de zile de suferinţă în singurătate şi-a dat sufletul Domnului, în anul 960,  în 11 septembrie, la vârsta de 96 de ani, de faţă fiind episcopul şi mulţi credincioşi.

Multe minuni a făcut sfântul Ilie în timpul vieţii şi după trecerea lui la Domnul. Cuviosul Luca, un ucenic de-al sfântului Ilie, povestea că, odată, a fost trimis de sfântul părinte, împreună cu monahul Vitalie, într-o localitate numită Sant’Agata. În drumul de întorcere spre mănăstire, un urs s-a repezit la el şi l-a lăsat aproape mort. Vitalie l-a pus pe calul lui şi l-a dus la mănăstire. Văzându-l, sfântul Ilie l-a însemnat cu semnul sfintei cruci, s-a rugat pentru el şi cuviosul Luca s-a vindecat în câteva zile.

Lângă Mesobiano era o localitate numită Asfaladeo. Acolo locuia preotul Epifanie, care se ocupa, în ascuns, cu vrăjitoria. Dar Dumnezeu nu l-a lăsat să-şi piardă sufletul şi i-a dat gândul să se mărturisească sfântului Ilie. După mărturisire, sfântul Ilie l-a lovit uşor peste cap şi i-a zis: „Promite-mi că nu vei mai fi atras de aceste fapte urâte.” Şi a văzut sfântul că a ieşit din gura preotului un corb, iar preotul a urmat apoi calea plăcută Domnului şi s-a ferit de duhurile necurate.

Într-o bună zi, a venit la sfântul Ilie un tată cu fiul său; acesta avea gura şi ochii deformaţi şi-i tremurau continuu. Sfântul l-a luat în braţe pe copil, l-a însemnat cu semnul sfintei cruci şi a zis: „Uite, nu eşti bolnav.” Gura şi ochii s-au vindecat pe loc şi au încetat să mai tremure.

Monahul Ioan de la Ierusalim, care era pe atunci arhondarul mănăstirii, a fost trimis odată la Reggio, pentru nevoile mănăstirii. Fiind toată ziua ocupat cu treburi  şi având mintea obosită de atâtea socoteli, la sfârşitul zilei s-a gândit: „Oare aşa mă voi mântui?”  Adormind el, l-a văzut pe sfântul Ilie în vis având capul tăiat şi curgându-i mult sânge, iar sfântul îi spunea: „Nu vezi că pentru voi am pierdut sânge? Ascultaţi de stareţii voştri şi fiţi supuşi, pentru că ei veghează pentru sufletele voastre.”

Când a izbucnit un incendiu în localitatea Caveri, care a distrus munţi şi păduri, un preot din acea zonă s-a suit pe acoperişul casei şi a început să-i ceară ajutorul sfântului Ilie. Atunci, focul a mistuit tot ce se găsea în urul casei, dar n-a atins casa preotului şi pe cei care locuiau într-însa.

Sfântul Ilie spunea că o adevărată minune este atunci când rabzi cu bărbăţie prigoane şi dispreţul oamenilor, când stai departe de plăcerile trupului care războiesc apoi sufletul, când te nevoieşti răbdând foamea, frigul, setea şi sărăcia hainelor, pentru ca omul să poată primi Duhul Sfânt. Spunea că e nevoie să-ţi tai voia proprie şi că cei care unesc renunţarea la sine şi împlinirea voii proprii săvârşesc adulter.

Odată, când arabii au atacat mănăstirea, s-a deschis deodată în faţa lor o prăpastie adâncă şi n-au mai putut face un pas. Cuprinşi de frică, arabii au făcut cale întoarsă şi rugăciunile sfântului Ilie au mai scăpat încă o dată frăţia de atacatori.

După mutarea la ceruri a sfântului Ilie, Dumnezeu a arătat lumii sfinţenia lui, prin minunile care au continuat să se împlinească pentru rugăciunile sfântului. Un preot numit Petru a luat bastonul sfântului Ilie şi l-a dus în ţara sa. După ce l-a spălat cu apă, a atins cu el un paralitic, Niceta, şi acesta s-a vindecat îndată de boala sa.

Teodor din Melicucca avea soţia demonizată. Cu teamă şi credinţă a atins mormântul sfântului şi îndată duhul cel rău a ieşit din bolnavă.

O fată din Bruzzano era oarbă; mama şi unchiul ei au dus-o la mănăstirea unde era mormântul sfântului Ilie şi au apropiat-o de mormânt. I-a apărut atunci sfântul care i-a spălat ochii şi îndată copila a început să vadă.

Pentru rugăciunile Sfântului Ilie, Doamne Iisuse Hristoase, mântuiește sufletele noastre, Amin!