E vremea să facă Domnul!

Acesta reproduce, de fapt, prorocia lui Isaia (61, 1-2) pe care Domnul o citeşte în sinagogă la începutul propovăduirii Sale. Pasajul ales ne vesteşte un răstimp de mi­lostivire din partea Domnului. Adică ni se reaminteşte că timpul ce ne stă înainte nu ne aparţine şi, prin urmare, nu se cuvine să facem „ce vrem” cu el. Vremea ce ni se vesteşte la acest început de an bisericesc este una ce ni se dăruieşte de Dumnezeu ca un semn al milostivirii Sale faţă de noi. Astfel, ni se binevesteşte de către Domnul vindecare pentru zdrobirile inimii, dezrobi­rea din feluritele robii în care ne aflăm, re­dobândirea vederii, aşa cum Dumnezeu ar vrea să vedem, şi slobozirea din apăsările ce ne cuprind. Acesta este „programul” anului plăcut Domnului, pe care tocmai l-am început. De felul în care noi primim aceas­tă bună-vestire depinde efectul ei asupra sufletului şi asupra vieţii noastre. De felul în care ne deschidem inima către Domnul si către cuvintele Lui, către tot tezaurul si învăţătura pe care imnele praznicelor de peste an ni le împărtăşesc, depinde apro­fundarea credinţei noastre şi a dreptei noas­tre înţelegeri creştine.

Perspectiva creştină Îl are în vedere în fiecare zi pe CEL CE VINE (atunci când ea nu se pierde în vâltoarea lumii acesteia, devenind una cu ea – adică perspectiva lu­mească). Creştinul Îl are mereu în inimă şi în gând pe Cel Care iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii. Sufletul cre­dincios aşteaptă învierea morţilor şi via­ţa veacului ce va să fie. Cuvintele din Evanghelie amintite mai sus nu au alt scop decât să ne reamintească această perspec­tivă a vieţii, cu atât mai necesară cu cât con­textul în care trăim ne propune o mulţime de alte perspective de vieţuire, perspecti­ve ce L-au scos din „calcule" pe Dumnezeu şi care urmăresc doar „plăcerea omului", acum şi aici.

Nu la întâmplare, la slujbele Bisericii din fiecare zi, dimineaţa şi seara, se aude cererea: Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, de la Domnul să cerem. Ea are menirea de ne orienta viaţa spre o continuă „rectificare", pentru a avea nădejde că vom ajunge la un sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără dure­re, fără de ruşinare, în pace, şi la un bun răspuns înaintea înfricoşatului scaun de judecată al lui Hristos.

De noi depinde dacă vrem ca viaţa noas­tră să se petreacă cu Dumnezeu sau nu. Aceasta nu înseamnă că e uşor să trăim cu Dumnezeu zi de zi şi ceas de ceas... Nu e uşor, pentru că înclinaţia firii noastre de a căuta spre orice altceva şi oricine altcine­va decât spre Dumnezeu e atât de puterni­că, mai ales că inerţia lumii o trage şi ea, încât nevoinţa noastră de fiecare zi este de a reveni, ca şi corabia trasă de curenţi, la direcţia şi spre finalitatea pe care le urmă­rim.

Din fericire, nu suntem singuri, ci Îl avem împreună-călător pe calea vieţii pe Hristos Domnul Care ne-a făgăduit, zi­când: iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20). Este cu noi în toate zilele Cel Care a gus­tat neajunsurile şi greutăţile vieţuirii ome­neşti, şi mai ales suferinţa şi moartea, pen­tru ca toţi cei care voim să-I urmăm să nu ne descurajăm nici în faţa suferinţei, nici chiar în faţa morţii, ele primind, prin Domnul, sens mântuitor.

Fie ca fiecare dintre noi să guste din bunele-vestiri ale acestui început de an bi­sericesc în toate zilele vieţii sale şi, dacă e cu putinţă, să împărtăşească şi celor din jur din dulceaţa şi din bucuria ce vin din îm­plinirea cuvântului lui Dumnezeu.

Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi!

† Episcopul Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
La începutul Anului Nou Bisericesc, la prăznuirea Sfântului Cuviosului Părintelui nostru Dionisie Exiguul, ocrotitor al Episco­piei Italiei, în ziua de 1 Septembrie 2016.