Slujba romaneasca in cimitirul militar din Senones, Franța

Ceremonia, de o bogată încărcătură emoțională, a debutat printr-o alocuțiune a Președintelui Vechilor combatanți, dom­nul Albert Denizot, care a deplâns sărăcia mărturiilor privind calvarul prizonierilor români – „în număr de 70 la Senones, după câte se pare, dintre care, iată, doar 11 se află aici – unde vor fi odihnind ceilalți?" – și a continuat cu un cuvânt de răspuns al Consulului general al României. S-au in­tonat apoi imnele naționale ale celor două țări (în lipsa trompetistului, bolnav, românii au cântat impecabil, fără nicio repetiție prealabilă, imnul „Deșteaptă-te române!"), s-au depus jerbe de flori la monumentul central și buchete tricolore la fiecare cru­ce, și s-a încheiat cu slujba ortodoxă de pomenire. Primăria locală a oferit apoi o recepție în onoarea celor prezenți, iar la masă s-au aflat din belșug bucate tradiționale românești și specialități locale.

Pentru Comunitatea românilor din Strasbourg, chemată să păstreze nestinsă candela de pe mormintele celor 2344 de soldați români morți în Alsacia și Lorena, ca prizonieri de război la germani spre sfârșitul Primului Război Mondial, come­morarea centenarului acestui tragic eveni­ment reprezintă nu numai o revigorare a manifestărilor de cinstire prin pelerinaje și rugăciuni la mormitele eroilor, dar și o spo­rire a eforturilor de cunoaștere – sau de re­descoperire – a condițiilor concrete în care s-a desfășurat calvarul lor pe aceste melea­guri. Or, exceptând cele trei necropole bi­necunoscute de la Soultzmatt, Dieuze si Haguenau, puțini știu că drama ostașilor ro­mâni aduși aici s-a derulat de cele mai mul­te ori în locuri retrase din Vosgi, în spatele liniilor de luptă germane, la adăpostul pri­virilor, unde erau folosiți – în grupuri mai mici sau mai mari – la munci istovitoare, la săpatul tranșeelor, la transportul răniților sau al morților, la defrișarea locurilor, ame­najarea cimitirelor și îngroparea germanilor căzuți sub gloanțe. Desconsiderați de sol­dații care-i păzeau, brutalizați, privați de hra­nă, de încălzire și de cele mai elementare în­grijiri, cei mai mulți dintre ei s-au pierdut în iarna crâncenă dintre anii 1916-1917, adi­că la puțin timp după afectarea lor în locu­rile respective. Au fost înmormântați la în­tâmplare, prin cimitirele comunale cele mai apropiate ori în gropi comune, fără slujbă, sau, în unele cazuri, însoțiti cu rugăciuni și cântări de ceilalți români „după datina lor", cum atestă unele evocări.

Dacă în primii ani după încheierea răz­boiului România a manifestat un real in­teres față de soarta acestor prizonieri, cre­ând comitete mixte franco-române și regrupând osemintele lor în cimitire mi­litare speciale, în perioada comunistă ei au fost cu desăvârșire uitați. Doar unele asociații sau organizații românești din exil veneau din când în când să se reculeagă la căpătâiul lor, fără însă a efectua acele in­dispensabile cercetări de arhivă sau mă­car a salva în scris mărturiile contempo­ranilor, ceea ce ATUNCI încă se putea face – și nu se mai poate astăzi. Copiii și nepoții martorilor oculari din 1916-1917 evocă acum doar amintiri șterse, descăr­nate, ca din vremuri pierdute, despre niș­te „prizonieri din Europa centrală",care tra­versau satele alsaciene „ca niște umbre jalnice",de care „nimeni nu se putea apro­pia și nu-i putea ajuta aruncându-le măcar o bucată de pâine uscată sau câțiva cartofi fierți, atât de strașnic erau păziți de soldații germani cu arme și baionete".S-au pierdut astfel pentru totdeauna acele mărturii vii, atât de prețioase prin autenticitatea lor care le dădea sens, iar ziarele și documen­tele ce se aflau odinioară la îndemâna tu­turor vor trebui căutate în viitor prin ar­hive și colecții, cu preț de multă răbdare și timp. Prin anii 90 ai veacului trecut, un bun prieten al românilor, regratatul pro­fesor Jean Nouzille de la Universitatea din Strasbourg, a încercat să împlinească aceas­tă lipsă, adunând într-o lucrare intitulată „Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia și Lorena, 1914-1918", tot ce se cunoștea atunci despre ei.

Am aflat între timp că urmele trecerii prin Alsacia și Lorena ale fraților noștri trebuie căutate nu numai în locurile înde­obște cunoscute, ci cam peste tot acolo unde germanii aveau nevoie de brațe de muncă gratuite, adică în zeci de colțuri ale celor două provincii franceze. Ne-am pro­pus, deci, să continuăm, la rândul nostru, munca profesorului Nouzille, reluând cer­cetările și reunind în lunile care urmează, într-un volum omagial, tot ce se va putea descoperi între timp.

Până atunci, însoțiti de inimoșii noștri enoriași (mai ales de cei tineri, spre bucu­ria noastră !), vom continua să ne plecăm fruntea și să ne rugăm cu smerenie pe locu­rile pătimirii lor, atâtea câte cunoaștem acum. În ziua de sâmbătă 7 mai am fost în careul român al Cimitirului militar „Saint-Georges" din orașul Haguenau, pe 16 mai am slujit la Senones, iar sâmbătă 18 iunie, împreună cu celelalte comunități românești din regiune, la Soultzmatt.