Viaţa Sfântului Nicolae din Aderno

Aşadar a binevoit Domnul să le ascul­te rugăciunea, pentru credinţa lor, şi le-a dăruit acest fiu, pe Nicolae, pe care l-au crescut în frica lui Dumnezeu, dându-i o educaţie aleasă. L-au încredinţat unor ma­eştri încercaţi, de la care copilul a deprins cu râvnă toată învăţătura vremii aceleia, desăvârşindu-se mai ales în litere.

Ajungând părinţii la vârstă înaintată, au voit să-i încredinţeze lui Nicolae o tânără de bun neam, cu care să se căsătorească. El însă nu ştia cum să facă să scape de acest lu­cru, de aceea, s-a hotărât să fugă pe ascuns din casa părintească, stăruind în rugăciu­ne ca să afle care este voia lui Dumnezeu. Într-o noapte, când toţi din casă dormeau, iar el se ruga, a auzit o voce zicându-i: „Nicolae, scoală-te şi urmează-mi” Îndată ridicându-se, a urmat acelei voci care-i zi­cea: „Vino cu mine şi-ţi voi arăta un loc potrivit, mântuitor şi de pocăinţă, un loc în care, de vei vrea, vei putea să-ţi mântuieşti sufletul”. Şi avea fericitul pe atunci vreo şaptesprezece ani.

A venit, aşadar, şi a locuit într-o zonă împădurită şi sălbatică, de pe la jumăta­tea muntelui Etna. Acolo ascunzându-se, petrecea în post şi rugăciune, în cugetare la voia lui Dumnezeu şi având mare grijă de strunirea şi supunerea trupului voii ce­lei duhovniceşti. Astfel a rămas în acel loc vreme de trei ani. Dar fiind prea aproape de casa sa, de familia şi de rudeniile sale, care continuau să-l caute peste tot, a au­zit glas de sus zicându-i: „Nicolae, nu mai rămâne aici; părinţii tăi te caută. Şi dacă te găsesc, te vor duce acasă; şi vei pierde ceea ce ai început. Îndreaptă-te, deci, că­tre locul pe care ţi l-am arătat, înspre Alcara, sub Muntele Calanna, unde vei ră­mâne până la sfârşitul vieţii”.

Odată cu sosirea zorilor, Nicolae s-a ridicat şi plecând de pe Etna, a mers în lo­cul care i-a fost descoperit, mergându-i înainte un vultur trimis de Dumnezeu să-i arate drumul. Fiind el pe cale, în mijlocul unei păduri, iată diavolul, sub chipul unui târgoveţ, întâmpinându-l, îl întreabă: „Unde mergi aşa singur, bietul de tine?” El i-a răspuns: „Pe Muntele Calanna, de lângă Alcara, unde am fost trimis”. Dar vrăjmaşul oamenilor i-a răspuns: „Vino cu mine, că-ţi va fi mai bine; îţi voi arăta cetăţile şi locurile mele, pe care ţi le voi dărui, de vei asculta cuvintele mele; aco­lo vei trăi în toate plăcerile şi vei fi mult mai fericit decât pe Muntele Calanna”. Auzind aceste cuvinte, fericitul Nicolae gândea în sufletul său: „Cine este acesta, care mă împiedică din drumul meu; care îmi promite bogăţiile sale, îmi dă să mă­nânc pâinea lui, îmi dă hainele sale, şi plă­ceri de care să mă bucur în veacul acesta, şi îmi arată atâta bunăvoinţă?” Ridicându-şi atunci ochii spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, pentru patimile Tale, îndură-Te spre mine şi fă să scap de laţul acestei is­pite”. Îndată ce a sfârşit rugăciunea, diavo­lul s-a făcut nevăzut de la ochii săi.

Săvârşind călătoria, a ajuns la locul nu­mit Aqua Santa. Şi era fericitul istovit de greutatea drumului, dar şi a înfrânării şi nevoinţelor; iar apă nu avea, încât suferea de sete. Întinzându-se pe pământ, a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Doamne, cel ce al­tădată ai făcut să izvorască din piatră apă din belşug, dăruieşte-mi să găsesc apă în acest loc, ca să-mi întăresc trupul”. Zicând aceasta, a auzit un glas zicându-i: „Ridică-te, Nicolae, şi piatra pe care o vezi loveşte-o cu toiagul, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi ea îţi va da ceea ce do­reşti”. Auzind acestea, a lovit cu toiagul în piatră şi îndată a izvorât apă. Mai târziu, din această apă gustau cei suferinzi sau stăpâniţi de duhuri necurate şi primeau tămăduire. Ajungând, deci, pe muntele descoperit de sus, Nicolae a petrecut în multe înfrânări, în post aspru şi rugăciuni, vărsând multe lacrimi din ochii săi.

În vârful muntelui există o piatră des­pre care tradiţia mărturiseşte că pe ea obiş­nuia sfântul să şadă, când îşi înălţa rugă­ciunile sale către Domnul. Mâncarea sa erau rădăcinile copacilor şi ale ierburilor, care creşteau în acele locuri. Astfel a pe­trecut fericitul pe acel munte mai bine de treizeci de ani, necunoscut de nimeni, în afară de câţiva sihaştri, care şi ei trăiau prin acele părţi.

Unul dintre sihaştrii apropiaţi Cuvio­sului Nicolae şi de care se pare că l-a legat o  minunată şi duhovnicească prietenie a fost Sfântul Laurenţiu din Frazzano. S-au cunoscut pe muntele Etna, unde Cuviosul Nicolae a sihăstrit acei trei ani, iar Cuvio­sul Laurenţiu postise patruzeci de zile. Întâlnindu-se, Cuviosul Nicolae i-a descope­rit prietenului său vedenia şi i-a povestit despre porunca Domnului de a pleca de pe Etna, căci era prea aproape de casa sa. Atunci Cuviosul Laurenţiu l-a îmbărbătat şi l-a sfătuit să vină să locuiască pe munte­le Calanna, care nu e prea departe de Mă­năstirea Sfânta Maria din Rogato. Tot Cu­viosul Laurenţiu l-a îndemnat să-şi aleagă drept părinte duhovnicesc pe egumenul Mănăstirii din Rogato, pe vrednicul şi preaînvăţatul Părinte Cosman, cel zis şi „Te­ologul”, cel care, mai târziu, a şi scris viaţa Sfântului Nicolae.

Cei doi sihaştri, după ce au plecat de pe Etna, au trecut pe la Mănăstirea zisă „a lui Maniace”, apoi s-au oprit câteva zile la Mănăstirea Sfântului Filip din Agira, după aceea, la Mănăstirea Sfântului Filip din Fragala, îndreptându-se împreună spre Mănăstirea Maicii Domnului din Rogato. Aici, au fost primiţi cu mare dragoste de către fraţi, care s-au minunat de râvna şi nevoinţele Cuviosului Nicolae. Ziceau în­tre ei: „Dacă acesta, aşa de tânăr, arată atâ­ta nevoinţă, ce va fi de el când va ajunge la anii vârstei deplinătăţii?” Şi dădeau cu toţii slavă lui Dumnezeu.

Apropiindu-se ceasul trecerii sale din lumea aceasta, Dumnezeu a voit ca Nicolae să fie făcut cunoscut oa­menilor. Într-una din zile, pe cărarea pe care o străbătea si cuviosul, tre­ceau două femei purtând câte un coş cu pere. Văzându-le, fericitul Nicolae le-a ce­rut din fructele pe care le duceau. Una din femei i-a dăruit cu dragă inimă; cealaltă, însă, l-a refuzat. Sfântul a mulţumit acele­ia care s-a milostivit spre el, rugându-se lui Dumnezeu pentru ea: perele sale nu s-au împuţinat timp de mai multe zile; în schimb, ale celeilalte s-a stricat deîndată, încât n-au mai fost bune de nimic. Aceste femei au fost martore ale trecerii Sfântului Nicolae din viaţa aceasta. Căci în timp ce se ruga, în genunchi, pentru acea femeie milostivă, fiind ele de faţă, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

În aceeaşi zi de 17 august, ziua adormi­rii sale, un oarecare sătean pe nume Leon, om cu bună cuviinţă şi cinstit, mergând în pădure să-şi pască boii în linişte şi ajungând în locurile în care obişnuia să umble Sfântul Nicolae, l-a găsit adormit întru Domnul, cu genunchii plecaţi, sprijinit în toiag, având ochii ridicaţi spre cer. Văzându-l astfel stând, nemişcat, omul s-a speriat şi a început să-l strige: „Cine eşti tu?” Dar neprimind nici un răspuns, s-a apropiat de el şi atingându-l cu mâna, a înţeles că murise. Întorcându-se în Alcara, a spus aceasta preoţilor şi magistraţilor. În acel ceas, clopotele biseri­cilor au început singure să bată, spre uimi­rea tuturor. Adunându-se tot poporul, au mers la locul arătat, iar Leon, care avea o mână uscată, apropiindu-se de trupul sfân­tului, împreună cu toţi sătenii, s-a atins de el şi mâna i s-a însănătoşit în acea clipă. Toţi într-un glas au dat slavă lui Dumnezeu, care astfel l-a preamărit pe robul Său Nicolae.

Luând deci trupul Sfântului, tot po­porul a coborât în cetate, spre a-l îngropa cu cuvenita cinstire. Ajungând pe strada Sfântului Ipolit, trupul Sfântului Nicolae s-a făcut aşa de greu, încât nu l-au mai pu­tut mişca. Au început atunci să se sfătu­iască în care biserică să fie dus, numin- du-le pe toate; încă şi unele case mai renumite, din acea cetate, Alcara. Atunci, un copil aflat în braţele maicii sale a nu­mit biserica Maicii Domnului, aflată la mică depărtare în afara cetăţii. Astfel au cunoscut îndată că sfântul binevoieşte să fie dus acolo, această biserică aparţinând unei mănăstiri de călugări ortodocşi. De altfel, unul din aceşti călugări fusese du­hovnicul Sfântului Nicolae; şi tot el, după aceea, i-a şi scris viaţa. Aşadar, l-au dus şi l-au îngropat în acea mănăstire, unde tru­pul sfântului a rămas vreme de 336 de ani, nestricăcios, răspândind bună mireasmă, săvârşind nenumărate minuni.

În anul 1503, în ziua de 10 mai, tot po­porul se chinuia cumplit din lipsa apei. Venind cu toţii la biserica Născătoarei de Dumnezeu – care, de atunci, s-a numit şi a Sfântului Nicolae –, au scos moaştele fe­ricitului şi punându-le pe altar, au înălţat fierbinţi rugăciuni. Ploaia n-a întârziat să vină, prin mijlocirile Cuviosului Nicolae, făcătorul de minuni.

Când erau purtate în procesiune, era obiceiul ca oamenii să se apropie cu bună cuviinţă de moaştele sfântului şi să le săru­te cu evlavie, împreună aducându-şi fieca­re propria rugăciune şi cerere sau mulţumire. Venind rândul unei anume femei, de altfel cunoscută şi cu bun nume în cetate, racla cu moaştele sfântului s-a tras înapoi, nelăsând-o să se atingă de ea, spre uimirea tu­turor. Se vede că sfântul, cunoscând vreo faptă nedreaptă a vieţii ei, n-a lăsat-o să i se apropie. Ajungând la uşa bisericii, racla cu sfintele moaşte s-a îngreunat într-atâta, în­cât cei ce o purtau pe spate au lăsat-o jos dinaintea uşilor. Atunci s-au oprit cu toţii şi au început să înalţe rugăciuni către Dumnezeu şi către sfântul Său, pentru bi­nele cetăţii şi al locuitorilor ei. Un oareca­re Giovanni Opitale, care suferea de o her­nie gravă, îndată s-a vindecat. În aceeaşi clipă, un altul, care avea aceeaşi boală, a stri­gat: „Sunt sănătos!” La fel, şi un altul: „Şi eu m-am făcut sănătos!” Altul: „Şi eu!” Iar darurile sfântului nu mai conteneau.

Auzind adornezii, concetăţenii sfân­tului, de minunile pe care acesta le săvârşea în Alcara, au încercat de mai multe ori să fure sfintele moaşte, căci şi locul o îngă­duia, biserica mănăstirii aflându-se în afa­ra cetăţii. Dar, de fiecare dată, clopotele începeau singure să bată, astfel că, ori la ce oră din noapte ar fi fost, locuitorii se ri­dicau cu toţii, ca să-şi apere comoara cea mai de preţ pe care o aveau. Ca să împiedice această supărare, s-au hotărât să mute moaştele Sfântului Nicolae într-o biserică din cetate. Aşa că, în mare taină, le-au adus şi le-au aşezat în Biserica Sfântului Pantelimon.