publicat in Lumea de dinlăuntru pe 7 Iunie 2016, 12:51
„Ne sârguim a păzi de furi comoara noastră cea stricăcioasă si vremelnică; cu atât mai mult se cade a păzi comoara cea sufletească, veșnică, sfânta credință, ca Satana să n-o răpească precum un fur șiret și viclean. Ne ocrotim sănătatea și viața trupească, cu atât mai mult trebuie să ne ocrotim sănătatea și viața sufletului, ca să nu murim în veci. Ne ferim de vrăjmașii ce vor să dea pierzării trupul nostru stricăcios și să ne lipsească de viața noastră vremelnică; cu atât mai mult se cuvine să ne ferim de vrăjmașii cei sufletești, care se sârguiesc să dea pierzării sufletul nostru și să ne răpească viața veșnică. La această fereală și sârguință ne îndeamnă Apostolul Petru: «Fiți treji, privegheați, fiindcă potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită» (I Pt 5, 8-9)”
Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de sine însuși
Atentatele teroriste din Paris și din alte locuri ne amintesc cât de plăpândă și trecătoare este viața noastră pământească. Ne este teamă de teroriști și luăm toate măsurile de protecție posibile, dar avem tendința de a da uitării principalul nostru vrăjmaș, mult mai de temut și puternic decât fanaticii musulmani. Acest terorist mondial și invincibil este moartea însăși, care poate lovi oriunde, oricând și pe oricine și care are întotdeauna ultimul cuvânt, căci toate căile vieții pământești duc la moarte: „Satisfacerea nevoilor noastre biologice ne duce în cele din urmă la moarte; satisfăcând cerințele inteligenței noastre și cunoscând tot ce există, ajungem la concluzia că destinația finală inevitabilă a oricărei existențe este moartea și că întregul univers este împărăția morții. (...) Atât experiența practică a vieții, cât și investigațiile științifice ale inteligenței noastre ne dovedesc un singur lucru: falimentul vieții noastre” (Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieții).
Fără Dumnezeu, viața omenească este tot atât de neînsemnată ca aceea a unei muște sau a unei furnici. Așa-zisul umanism ateu este o utopie sau o impostură, căci omul fără Dumnezeu nu mai este om, ci o făptură dezumanizată, care nu valorează mai mult decât carnea și oasele din care este făcută și împreună cu care va pieri. Un om condamnat la scaunul electric ar putea oare trăi fericit și nepăsător așteptând ziua execuției? Tot așa, nimeni nu poate afla în această viață trecătoare fericirea deplină și pacea neclintită către care năzuiește sufletul omenesc. Nicio știință, nicio filozofie, nicio artă și nicio altă lucrare omenească nu poate domoli setea sufletului care – cu sau fără știința noastră – nu dorește decât un lucru, nu caută decât un lucru: viața fără de moarte și fericirea veșnică, pe care numai Dumnezeu ni le poate da: „Există oameni care își pierd zilele și nopțile studiind vreo știință – matematică, fizică, astronomie, istorie și altele – crezând că-și hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguiește și se chinuiește. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută! (...) Dar sufletul nu-l poți înșela, cum nu poți înșela un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuiește!” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică).
Când sufletul nostru este mâhnit, întunecat, neliniștit, aceasta înseamnă că grijile, patimile și duhul lumesc ne-au îndepărtat de Dumnezeu și au luat locul Lui în inima noastră: „Puțin din inimă merge la un lucru, puțin la un altul, iar pentru Hristos nu rămâne nimic” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I).
Orice ființă omenească trebuie să răspundă la această întrebare fundamentală: Care este scopul existenței mele - bunăstarea făpturii mele de carne și viața mea pieritoare în această lume sau mântuirea sufletului și viața veșnică? A fi creștin înseamnă a crede în realitatea vieții veșnice, pe care ochiul omenesc nu o poate vedea și mintea omenească nu o poate cuprinde, a crede în existența nevăzută a lui Dumnezeu și a împărăției Lui mai mult decât în realitatea materială a acestei lumi, pe care o percepem cu simțurile
trupești și o cunoaștem cu inteligența noastră omenească. Cu alte cuvinte, trebuie să credem că cele nevăzute sunt mai reale decât lumea vizibilă, ceea ce nu cunoaștem, mai adevărat decât cele cunoscute și ceea ce nu știm, mai real și mai adevărat decât toată știința omenească.
Dar chiar atunci când pretindem că credem în adevărurile creștine care nu sunt din această lume, noi trăim cea mai mare parte a timpului ca și cum lumea materială și temporală ar fi singura realitate și singurul scop al existenței noastre. Suntem atât de stăpâniți de grijile lumești, profesionale, familiale, financiare, și de lupta noastră neîncetată pentru a obține ce dorim și a evita ceea ce nu ne este pe plac, atât de prinși de vârtejul vieții de zi cu zi, încât nu mai rămâne niciun loc pentru Dumnezeu în inima, în mintea și în viața noastră. Atunci când suntem stăpâniți de lucrurile pieritoare, cădem împreună cu ele în puterea morții. Când rupem legătura cu Dumnezeu, singurul izvor de viață adevărat și nepieritor, sufletul nostru flămânzește, își pierde vlaga și nu se mai poate înălța către Cel de sus, lovit de un fel de paralizie a forțelor lui duhovnicești: „Anestezia diavolului este otrava pe care o aruncă șarpele peste păsări sau peste iepurași ca să-i paralizeze și să-i înghită fără a se putea împotrivi. (...) Ne face injecție cu nesimțire și astfel uităm de grija mânturii” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești II).
Indiferența și lenea spirituală se infiltrează zi cu zi, pe nesimțite, în suflet, amorțind vigilența duhovnicească și făcându-ne să credem că a ne îndepărta de Dumnezeu este o atitudine normală, impusă de condițiile și cerințele vieții moderne, și care nu dăunează cu nimic credinței noastre. Bineînțeles că cred în Dumnezeu și mă îngrijesc de mântuirea sufletului, dar înainte de a mă ocupa de cele duhovnicești, am întotdeauna ceva mai urgent și mai important de făcut: să completez declarația fiscală, să duc mașina la reparat, să depun un cec la bancă, să trimit un mail, să fac cumpărături, să văd un film la televizor... Ia te uită, a trecut ziua și n-am avut timp să mă gândesc la Dumnezeu și, prins de toate aceste activități, am uitat de rugăciune. Acum sunt prea obosit ca să mă rog, dar nu-i nimic, o voi face mâine... Nici nu mai am conștiința păcatului, că doar nu-i niciun păcat să completezi fișa de impozite, să duci mașina la reparat, să trimiți un mail, să faci cumpărături sau să te uiți la televizor. Astfel, din zi în zi, se mărește distanța care ne desparte de Dumnezeu și care, dacă nu luăm aminte, poate deveni cu vremea o adevărată prăpastie, sub aparența banală și inofensivă a vieții de zi cu zi.
Duhul lumesc care ne îndepărtează pe nesimțite de Dumnezeu reprezintă o primejdie de moarte pentru sufletul nostru, cu atât mai de temut cu cât nu se opune în mod direct lui Dumnezeu și ne face să credem că nu ne-am abătut de la calea creștină: „Gândul îmi spune că cel mai mare dușman al sufletului nostru, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip dulce și în cele din urmă ne amărăște veșnic. (...) Oamenii și-au băgat înlăuntrul lor lumea și au alungat de acolo pe Hristos” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I).
Insensibilitatea spirituală „este moartea sufletului și a cugetului înainte de moartea trupului”: „Insensibilitatea este o delăsare intrată în obișnuință, rădăcina pornirilor rele, o capcană pentru străduință, o mreajă pentru curaj (...), o ușă deschisă către deznădejde”.Omul insensibil care pretinde a fi credincios „este un orb care îi învață pe ceilalți să vadă”: „Am făcut rău, strigă el, și continuă cu sârg să facă tot așa. Cu gura se roagă pentru a fi izbăvit de patimi, dar trupul lui se străduiește să le satisfacă. El cugetă asupra morții, dar se comportă ca și cum ar fi nemuritor. Se tânguie la gândul că sufletul se va desprinde de trup, dar dormitează ca și cum ar trăi veșnic” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, „Treapta XVII: Despre insensibilitate”).
Belșugul, confortul, bunăstarea și plăcerile mutiple și variate pe care ni le procură lumea modernă și societatea de consum sunt o primejdie de moarte pentru sufletul nostru dacă ne fac să uităm că scopul real al existenței noastre nu este viața pământească, ci mântuirea sufletului și viața veșnică în Împărăția cerurilor. Căci „viața pământească nu are valoare decât pentru a obține viața cerească”: „Singurul lucru important este prezența lui Dumnezeu; prezența lui Dumnezeu trebuie să ia locul ego-ului nostru și lumii acestui ego. Punând prezența lui Dumnezeu în centrul vieții noastre, fiecare clipă devine importantă și sfântă” (Frithjof Schuon, Conștiința absolutului).