Slujire arhierească în Parohia „Înălţării Sfintei Cruci" din Roma

În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa a aprofundat ceea ce în ortodoxie numim „Sfânta Taină a Crucii, Sfânta Taină a iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu”: „Sfinţii Părinţi ne spun că Duminica aceasta a Sfintei Cruci ne-a fost aşezată ca un popas pe un vârf de deal în care ştii că ai făcut jumătate de drum. De la jumătatea drumului, ca de pe o cul­me, deja se vede care este sfârşitul drumului, se vede deja unde ajungem: la Cruce. Dar în Taina Crucii se ascunde Taina Învierii. Domnul Hristos nu este străin de ceea ce în­seamnă slăbiciunea omenească şi suferinţa omenească. Întâi sunt suferinţele cele trupeşti, apoi cele sufleteşti: suferinţa de a nu ţi se răspunde la iubire cu iubire, suferinţa de a nu primi iertare, de a fi vorbit de rău, de a fi jignit, de a fi nedreptăţit, de a fi trădat. Şi, în final, suferinţa şi temerea cea mai mare a omului: moartea. De aceea Domnul Dum­nezeul nostru, Care este fără de moarte, fără de păcat, se face om, ia natura ome­nească asupra Lui ca să o vindece şi ca să fie părtaş la toate cele ale omului, ca şi omul să înţeleagă că poate fi părtaş la toate cele ale lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru ne spune că Dumnezeu vrea să ne facă părtaşi la dumnezeiasca fire.

Apostolul de astăzi ne îndeamnă să ne apropiem cu încredere de tronul harului. Iată, noi astăzi ne închinăm la „locul unde au stat picioarele Lui”, „ne închinăm Cru­cii Tale, Stăpâne şi Sfântă Învierea ta o lă­udăm şi o slăvim”, pentru că în Hristos Crucea şi Învierea sunt nedespărţite, nu ajungi la Înviere fără să asumi Crucea, iar Crucea nu este decât o suferinţă absurdă fără Înviere.

Astăzi ni se înfăţişează calea pe care să dobândim milă, har, ajutor. Şi de la Cine să le dobândim? Este foarte important să înţelegem cine este Dumnezeul nostru compătimitor cu noi. Astăzi ni se pune înainte icoana iubirii compătimitoare a lui Dumnezeu pentru că ‘atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut a dat ca tot cel ce crede în­tru Dânsul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Io 3, 16).

Îndemnul Evanghelic din Duminica aceasta: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie” (Mc 8, 34) îl putem înţelege dacă înţelegem ce înseamnă pen­tru Domnul Crucea.

Domnul nu a căutat a Sa plăcere şi a venit ca lumea viaţă să aibă şi să aibă din belşug, a venit să dea viaţa Lui ca noi să avem viaţă. Dar ca noi să primim viaţa lui Dumnezeu suntem chemaţi să murim faţă de tot ceea ce în viaţa noastră nu este bineplăcut lui Dumnezeu. Tot lucrul în care Dumnezeu nu are parte: tot gândul, toată dorirea, toată gândirea, toată vorbirea, toată simţirea care nu este după Dumne­zeu e de lepădat. Acesta este exerciţiul continuu al creştinului. Se numeşte nevoinţă sau asceză. Exerciţiul de a se întoarce dinspre tot ceea ce nu merge în direcţia asemănării cu Dumnezeu în viaţa creştinului.

Creştin înseamnă să fii al lui Hristos şi să-ţi însuşeşti cele ale lui Hristos întoc­mai, iar ele să fie singurul principiu de viaţă al tău şi altceva să nu primeşti. De asemenea, să-ţi asumi toate limitele, neputinţele, neajunsurile şi moştenirile viclene pe care le ai de la înaintaşii tăi şi pe care le-ai mai cultivat şi tu. Asta înseamnă să-ţi iei crucea în fiecare zi. Iar dacă „păcatul tău înaintea ta este pururea”, aşa cum spunem în psal­mul 50, atunci nu mai vezi păcatul altuia şi nu mai judeci. Judecata fi­ind unul dintre cele mai urâcioase păcate care lovesc în gingăşia iubi­rii iertătoare şi milostive a Domnu­lui, Care iubeşte pe fiecare.