Adaugat la: 1 Mai 2016 Ora: 15:14

Cuvânt la Învierea Domnului

(fragment din Scrisoarea Pastorală la Învierea Domnului 2015)

Astăzi, în tot sufletul care mai caută la Dumnezeu, fie şi numai din când în când, întunericul se duce şi lumina cea ade­vărată începe să răsară1. Căci aşa cum reţeaua telefonului caută şi găseşte tele­fonul chiar şi atunci când este stins, dar mai are puţină baterie, tot aşa şi lumina lui Hristos caută şi găseşte pe tot sufle­tul luminatprin Botez, chiar şi atunci când lumina credinţei mai pâlpâie doar puţin sau chiar s-a stins, mai păstrând măcar puţină înclinaţie spre fapta cea bună... De aceasta ne încredinţează Apostolul iubirii, Sfântul Ioan, atunci când ne dă criteriul rămânerii în Lumi­na lui Hristos, zicând: Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi smin­teală nu este întru el. Iar cel care îl urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie înco­tro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui2.

 

Prin urmare, criteriul după care ne călăuzim în viaţa noastră de creştini nu este unul „teoretic” şi nici „exterior”, ci este unul lăuntric – este criteriul ase­mănării cu Dumnezeu – Iubirea.

Învierea lui Hristos Domnul este un eveniment universal, cosmic, care cu­prinde şi înnoieşte întreaga creaţie în ansamblul ei şi în toate detaliile ei, revărsând peste tot Omul purtător de trup si vieţuitor în lumeo covârşitoare bogăţie de Har înnoitor al vieţii şi al întregii sale fiinţe, cercetând pe fiecare fiu al Omului care bine-voieşte a se defini sau a deve­ni fiu al Noului Adam şi a se asemăna lui Iisus Hristos Cel înviat din morţi. Această înnoire se revarsă cu prisosinţă peste toţi cei care au iubit arătarea Lui3 şi care voiesc să trăiască în lumina învăţăturii şi a poruncilor Sale.

Dar învierea din morţi a Domnului Hristos nu se rezumă şi nu se limitează doar la aceasta, nefiind doar un eveni­ment „punctual” din viaţa şi din lucra­rea mântuitoare a Sa, care s-a întâmplat „odată, ca niciodată”... Învierea Domnului înseamnă împlinirea şi regăsirea sensu­lui suferinţei şi al morţii tuturor fiilor Adamului celui vechi care au jinduit după Raiul pierdut şi al tuturor celor care, renăscuţi şi îmbrăcaţi în Hristos, prin Botez, poartă în ei rănile păcatelor înaintaşilor lor şi ale propriilor lor că­deri şi păcate, cu nădejdea în izbăvire.

Cel a Cărui înviere o prăznuim astăzi este Acelaşi Care, pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri si S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara și S-a făcut om, cum mărturisim în Crez. Cel necuprins S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se aseme­nea oamenilor si la înfăţişare aflându-Se ca un om4. Aceasta înseamnă că, în orice situaţie sau stare s-ar afla omul, afară de păca5, de acum încolo acesta nu mai este singur, căci Dumnezeu S-a făcut om, ca şi el, ca să împreună-pătimească cu el. Şi nu numai atât, toate eta­pele şi momentele vieţii omului şi dificultăţile pe care firea i le pune îna­inte, împărtăşite fiind de Însuşi Dumnezeu-Omul, primesc un sens şi o per­spectivă care nu se mai limitează şi nu se mai opresc la „cele de jos”, ci primesc, prin Înviere, un sens şi o conotaţie înno­itoare şi vindecătoare de suflet şi veşnice, spre „cele de sus”. Astfel, copilăria, tinereţea şi maturitatea nu mai înseamnă doar etape din viaţa omului, ci ele pri­mesc rost şi perspectivă de asemănare cu Dumnezeu-Omul care, la rându-I, S-a asemănat nouă, prin împărtăşirea din toate ale noastre.

Dar Hristos Cel Înviat nu s-a împăr­tăşit doar din vieţuirea „exterioară”, cea de toate zilele, a omului, ci S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, si încă moarte de cruce6. Prin aceasta, Fiului lui Dumnezeu S-a făcut deplin Fiu al Omului,gustând din ceea ce îi este acestuia cel mai greu de purtat: trădarea, nedreptatea, batjocu­ra, frica morţii, suferinţa şi moartea. Numai aşa, Noul Adam putea să ia asu­pra Sa firea omenească în întregimea ei şi să ridice păcatul lumii şi consecinţele lui: suferinţa şi moartea. Numai în acest fel, suferinţa şi moartea puteau căpăta un sens mântuitor.

Prin pătimirea, prin moartea şi prin învierea Sa, Hristos Domnul Se face Mângâiere şi Ajutor, Nădejde şi Iertare, Sens şi Ţel, atât pentru cei vii, cât şi pen­tru cei adormiţi; atât pentru cei sănătoşi, cât şi pentru cei bolnavi; atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari; atât pentru cei liberi, cât şi pentru cei robiţi sau prigoniţi; atât pentru cei de acasă, cât şi pentru cei risipiţi prin străinătăţi...

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi a gustat moartea, pentru ca, prin înviere, să ne facă, pe noi cei căzuţi, fii ai lumi­nii şi fii ai zilei7, care să le lepădăm pe cele lumeşti şi să creştem întru cele dumnezeieşti, devenind fii ai învierii8.

Iar fiii învierii nu vin să prăznuiască Învierea Domnului doar aprinzând în grabă o lumânare, o dată pe an, ci ei o prăznuiesc în fiecare Duminică, întreţinând, prin rugăciune şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, lumina care s-a aprins în inima lor încă de la Botez, şi făcând-o să crească prin iubirea cea care curăţeste mulţime de păcate9. Aceştia devin, în mâna lui Dumnezeu, aluatul cel care dospeste toată frământătura10 familiei, a parohiei şi a întregu­lui Om... Aceştia trăiesc fiecare săptă­mână din an ca pe Săptămâna Mare a Pătimirilor Domnului Hristos, lunea pomenind pe îngerul păzitor şi pe toate Puterile cereşti fără de trupuri; marţea pomenind pe Sfântul Proroc şi Înainte-mergător al Domnului, Ioan Boteză­torul; postind miercurea întru pomeni­rea vinderii Domnului pentru treizeci de arginţi; joia pomenind Cina cea de Taină a Domnului şi pe Sfinţii Săi Apos­toli, precum şi pe Sfântul Ierarh Nicolae; vinerea postind pentru răstignirea Dom­nului şi moartea Sa pe Cruce; sâmbăta oprindu-se din iureşul săptămânii, întru pomenirea odihnirii Domnului în mor­mânt, pentru ca duminica să devină, de fiecare dată, cu adevărat „Ziua Domnu­lui” – Dies Domini şi participarea la Ospăţul Împărăţiei, întru prăznuirea Învierii Sale din mormânt şi a înnoirii noastre şi a întregii făpturi.

Aşa făcând, povara tot mai apăsătoa­re a săptămânii se poartă mai uşor şi cen­trul de greutate al acesteia se deplasea­ză, de pe „noi şi ale noastre”, pe ale Domnului, făcând din fiecare dumini­că o Împlinire a săptămânii care a tre­cut şi un Început binecuvântat al unei noi săptămâni. În acest fel, timpul zile­lor, al săptămânilor şi al întregii noastre vieţi capătă rost mântuitor, devenind un timp al sfinţirii şi al mântuirii, un timp binecuvântat care nu ne ajunge pentru a iubi pe Dumnezeu şi pe oameni şi a primi iubirea lor; pentru a cere iertare de la Dumnezeu şi de la oameni şi pen­tru a ierta; pentru a mulţumi lui Dum­nezeu şi oamenilor şi pentru a ne ruga pentru toţi, ca pentru sine însuşi, întru aşteptarea Împărăţiei Cerurilor şi a vieţii veşnice!

Pentru toate binefacerile şi binecu­vântările cele ştiute şi neştiute, arătate şi nearătate, care s-au revărsat şi se re­varsă peste noi, fie slava şi mulţumita Lui Dumnezeu, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în ve­cii vecilor!

HRISTOS A ÎNVIAT!

† Episcopul SILUAN al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Note:

  1. Cf. 1 In. 2, 8.
  2. Cf. 1 In. 2, 10-11.
  3. Cf. 2 Tim. 4, 8.
  4. Filip. 2, 7.
  5. Cf. Evr. 4, 15.
  6. Filip. 2, 8.
  7. Cf. 1 Tes. 5, 5.
  8. Cf. 1 Lc. 20, 36.
  9. Cf. 1 Pt. 4, 8.
  10. Cf. Galat. 5, 9.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni