Tatăl său, un bărbat credincios şi sim­plu, se trăgea dintr-o familie de preoţi. Crescând, tânărul Gheorghe îşi va îndrep­ta şi el paşii spre Seminarul din Roman, iar mai apoi spre Seminarul din Iaşi, ale cărui cursuri le va urma cu multă râvnă între anii 1897 şi 1901. În perioada 1904-1910, tânărul teolog a fost rânduit preot în localitatea Oancea din judeţul Galaţi. După hirotonie se va înscrie şi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, ale cărei cursuri le va urma cu multă seriozitate între anii 1906 şi 1910.

Terminând studiile de licenţă, părin­tele Grigorie Leu va fi rânduit preot du­hovnic la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, slujire pe care o va îndepli­ni între anii 1910 şi 1916. Mai apoi, între anii 1916 şi 1919, părintele va fi rânduit preot militar, pentru ca în cele din urmă să fie ales director la Seminarul din Ismail, până în anul 1924. Cu ajutorul Patriarhului Miron Cristea şi al Mitropolitului Pimen Georgescu, părintele Grigorie Leu trans­formă un spital militar în Şcoală de Teologie, pregătind astfel mai multe pro­moţii de preoţi.

În anul 1918, preotul consilier eco­nom stavrofor Grigorie Leu, împreună cu arhimandritul Iuliu Scriban, au fost tri­mişi în Basarabia în urma prevederilor Cărţii pastorale a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române dreptslăvitoare de Răsărit. În calitate de împuterniciţi guvernamentali, cele două personalităţi au sprijinit Arhiepiscopia din Chişinău să înfiinţeze Facultatea de Teologie, în vederea populării parohiilor basarabene cu tineri ce ştiau a sluji în lim­ba română.

În anul 1924, pentru osteneala sa du­hovnicească şi culturală, părintele Grigorie Leu este ales arhiereu-vicar în Arhiepiscopia Iaşilor, primind titlul de „Botoşăneanul”. În această slujire va rămâ­ne până la 30 aprilie 1936, când este nu­mit episcop al Argeşului. Mai apoi, în data de 11 iunie 1940, episcopul Grigorie Leu este mutat la Huşi, unde va sluji până în luna februarie a anului 1949.

În discursul de recepţie din 4 februa­rie 1925, ţinut cu ocazia primirii sale în Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, distinsul ierarh se în­treba retoric: „Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nos­tru, măcar până la drumul arzător al apos­tolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vor­belor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipăripentru învăţătura Evangheliei?... Căci de o încoronare cu spini şi de întinsul mâinilor pe cruce... e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!...”.

Atunci, episcopul Grigorie Leu nici nu-şi putea imagina că timpurile prigoa­nei păgâne, ale catacombelor de acum 2000 de ani, se vor mai întoarce cu şi mai multă vigoare. Dar aşa s-a întâmplat. După numai un sfert de veac de la enunţarea crezului său arhieresc, misionar, vredni­cul de pomenire episcop Grigorie Leu a ales calea martirajului.

Ca episcop, Preasfinţitul Grigorie s-a îngrijit mult de îndrumarea vieţii biseri­ceşti. De asemenea, a publicat şi o serie de lucrări, mai cu seamă cu caracter antisectar, precum: Cuvântări ocazionale (Chişinău, 1928), Confesiuni şi secte. Studiu istoric misionar (Bucureşti, 1929), Sectele din România(Chişinău, 1931), Crezul în chipuri şi icoane(Bucureşti, 1932), Vedeţi cum să umblaţi cu pază(Cernica, 1932), Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm amin­te... (Chişinău) şi Comorile Argeşului (Craiova, 1937). În calitatea sa de ierarh, episcopul Grigorie Leu s-a împotrivit din toată fiinţa sa politicii de distrugere a nea­mului românesc şi a credinţei pusă la cale de sovietici şi de aliaţii lor.

Episcopul Grigorie Leu a rămas în is­toria Bisericii mai ales pentru evenimen­tul nefericit de care a avut parte la înce­putul anului 1949. Odată cu adoptarea noului Statut de organizare şi funcţiona­re al Bisericii Ortodoxe Române, prin care atât instituţia arhiereului-vicar, cât şi une­le eparhii istorice erau desfiinţate, evident la cererea puterii comuniste, la 23 februa­rie 1949 Episcopia Huşilor dispărea, prin comasare cu Eparhia Romanului. La nici o zi după aceea, Ministerul Cultelor tri­mitea o adresă către episcopul Grigorie Leu prin care îl anunţa că eparhia îi fuse­se desfiinţată şi, prin urmare, era rânduit la Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, care urma să se organizeze în jurul fostei catedrale huşene. La prima vedere, părea că unul dintre responsabilii acestui act ar fi fost însuşi Patriarhul Justinian. În realitate, lucrurile nu stăteau tocmai aşa!

Totul plecase de la dorinţa statului de a controla Biserica. În septembrie 1948, autorităţile comuniste adoptaseră o lege prin care se prevedea că eparhiile nu pu­teau avea unităţi administrativ-canonice sub 750.000 de credincioşi. Aşadar, sta­tul se înarmase cu norme legale pe care să le aplice la adoptarea noilor statute ale cultelor. Episcopul Grigorie Leu a ştiut de aceste maşinaţiuni ale statului, şi-a pre­gătit credincioşii încă de la Crăciun, dar a sperat în păstrarea eparhiei sale. Probabil că adresa de la Ministerul Cultelor care anunţa desfiinţarea i-a provocat o mare durere în suflet.

Astfel, în data de 25 februarie 1949, episcopul Grigorie merge la Guvern, în urma unei invitaţii, spre a da seama des­pre unele din demersurile sale care in­criminau noua conducere politică a sta­tului. Întâlnindu-se cu Petru Groza, episcopul şi-a arătat făţiş toată nemulţu­mirea faţă de „noul” Statut de Organizare al Bisericii Ortodoxe Române, manifestându-şi dorinţa de a renunţa la scaunul eparhial în schimbul păstrării eparhiei. Propunerea lui nu a fost acceptată, fi­ind chiar certat de Petru Groza pe motiv că fiul său, Victor Leu, vorbeşte la Radio Londra împotriva regimului.

Imediat ce a plecat spre casă, pe drum, episcopul a început să se simtă rău, drept pentru care a înţeles imediat că fusese otră­vit. Înaltul prelat român era conştient că în scurt timp va muri, şi aceasta chiar din momentul coborârii sale din tren la Crasna, când a cerut şefului gării să telefoneze la Medgidia pentru a chema imediat un me­dic al familiei. Sosind, cumnata sa, dr. Valentina Leu, a constatat că „din sputa recoltată rezultă, la observaţie, urme de arsenic”, după cum apare consemnat într-o scrisoare trimisă dr. Găitulescu, directorul spitalului din Huşi.

În scurtul timp care i-a mai rămas de trăit, Vlădica, cu răbdare şi luciditate, în pofida suferinţelor groaznice provocate de arsenic, şi-a adus la zi testamentul spi­ritual şi pe cel material, iar fiului său i-a lăsat insemnele ierarhice şi odăjdiile scum­pe pentru a-i continua lupta împotriva antihristului în ofensivă.

De îndată ce s-a răspândit vestea ne­fastă, medicul huşean care se îngrijea de sănătatea episcopului Grigorie Leu s-a fă­cut nevăzut, laboratorul unde se executau analizele criminalistice a fost închis şi, din această cauză, probele recoltate pentru in­vestigaţia oficială nu au fost analizate. Iar procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Huşi, care urma să primească o sesizare făcută de familie în legătură cu crima comisă, era de negăsit.

Stranii coincidenţe!

În mai puţin de treizeci şi şase de ore de la ingurgitarea otrăvii la masa protoco­lară prezidată de Petru Groza, în zorii zi­lei de 1 martie 1949, episcopul martir Grigorie Leu a adormit în Domnul „în mijlocul rudelor şi al tuturor slujitorilor episcopiei, vorbindu-le şi îmbărbătându-i el pe dânşii, subliniindu-le mereu speran­ţa că omenirea creştină nu se va lăsa prea multă vreme pe mâna antihristului şi că sacrificiul său nu trebuie plâns, ci doar ur­mat”, rememora un membru al familiei ce se afla de faţă.

Fostul episcop al Huşilor, Ioachim Mareş, spune că „episcopul Grigorie Leu ar fi înghiţit otrava de la guvernatorul Petru Groza, când s-a dus într-o audienţă. Cel puţin, aşa credem între noi, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. După ucide­rea sa, românii din străinătate îl pomeneau în bisericile emigraţiei ca martir”.

Referindu-se la moartea mucenicească a episcopului Grigorie Leu, Patriarhul Nicodim va spune: „Episcopia din Ţara de Jos a Moldovei a fost păstorită până în anul 1949, când vlădica Grigorie a fost martirizat pentru că s-a împotrivit comu­nismului”.

După 350 de ani de existenţă, prin Decretul privind aprobarea statutului pentru organizarea si funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române promulgat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, nr. 233, din 23 februarie 1949, a fost desfiin­ţată Episcopia Huşilor, întrerupându-se astfel şirul celor patruzeci de episcopi, în­tre care s-au numărat mari personalităţi ale culturii române: Dosoftei, Veniamin Costache, Iorest sfântul, Melchisedec şi Grigorie Leu, ce au condus această insti­tuţie importantă şi au marcat prin ea cul­tura naţională.

Ca şi în cazul lui Maxim Gorki, căruia, după otrăvire, i s-au făcut funeralii naţio­nale, guvernul lui Petru Groza şi Ministerul Cultelor au trimis câte un delegat care să exprime părerea de rău pentru pierderea suferită de familie şi ţară. La puţin timp după încheierea funeraliilor oficiale, însă, a început arestarea, încarcerarea, tortura­rea şi condamnarea la ani grei de puşcă­rie a membrilor familiei Leu şi a susţină­torilor ei, avându-i în vedere, mai ales, pe aceia care au semnat plângerea către pro­curatură. Că a fost o crimă politică ce l-a martirizat pe episcopul Grigorie o con­firmă nu numai materialul difuzat de BBC sau unele anunţuri făcute în presa occi­dentală, ci şi următoarele mărturii ale Părintelui Galeriu, un bun cunoscător al situaţiei socio-politice din acel moment de răscruce al României şi al ortodoxiei mondiale: „În urma acestei vizite făcute la invitaţia lui Petru Groza, deoarece, în sarcina şi calitatea pe care o avea în Sfântul Sinod, de a conduce secţia misionară cuprinzând şi parohiile Ortodoxe ale româ­nilor din emigraţia ce sporea mereu, i s-a cerut, atunci, de guvernul comunist aser­vit Uniunii Sovietice să consimtă la intra­rea acestor parohii sub jurisdicţia cano­nică a Patriarhiei Moscovite, pentru a se trimite de acolo «misionari». Episcopul Grigorie a apărat, deopotrivă, o dreaptă cauză, şi bisericească, şi naţională, şi n-a acceptat să semneze un asemenea act. Această hotărâre, pe lângă întreaga lui ţi­nută jertfelnică, i-a oferit cununa marti­riului. În numai câteva zile se mistuia sub asa­sine acţiuni «tainice», trecând pe celălalt tărâm al existenţei, din întuneric la lumi­nă, în împărăţia Domnului vieţii” (Părintele Galeriu, „Pagini de martirologie: Episcopul Grigorie Leu”, în România liberă, 31 iulie 1993, p. 2).