Sfântul Isidor Episcopul Seviliei, 4 aprilie

Încredinţat pentru a fi instruit grijii Sfântului Leandru, el a fugit într-una din zile de la şcoală pentru a scăpa de mustrările fratelui său. Oprindu-se lângă un izvor pentru a se odihni, copilul se uita cu curiozitate la brazdele care erau săpate pe mal, când o femeie care venise să scoată apă i-a explicat că frânghia, alunecând pe piatră, a ajuns să sape acolo brazde. Isidor a înţeles atunci că, dacă frânghia a săpat piatra, râvna la învăţătură ar putea şi ea să biruiască înceţoşarea minţii sale. S-a întors atunci la fra­tele său şi a înaintat atât de bine în învăţătură încât, depăşindu-i pe toţi dascălii lui, a deve­nit omul cel mai învăţat din timpul său, astfel că veneau oameni de departe ca să-l audă vor­bind despre cele mai înalte lucruri.

În timpul celor patruzeci de ani ai epi­scopatului său, Sfântul Isidor s-a făcut pe sine mângâietorul celor năpăstuiţi, adă­postul celor săraci, apărătorul legii şi al dreptăţii. A avut mare grijă de slujbele li­turgice, asigurându-se că acestea erau ce­lebrate într-un mod vrednic de slava lui Dumnezeu, de aceea este considerat în­temeietorul aşa-numitei Liturghii mozarabe. Mulţimi mari se înghesuiau pentru a se adăpa la izvorul înţelepciunii lui, mai înaltă – s-a spus – decât cea a lui Solomon, şi ca să asculte predicile sale care adeve­reau desele minuni pe care le săvârşea. Astfel, după ce a biruit cu succes un mo­nofizit eretic ucenic al lui Sever în timpul celui de-al II-lea Sinod din Sevilia (619) pe care l-a prezidat, a vindecat un orb prin simpla atingere a mâinii sale.

Sfântul Isidor, de asemenea, a fondat un număr mare de mănăstiri şi a organi­zat în Sevilia o şcoală de pregătire a cleru­lui, unde îi plăcea să vină el însuşi să pre­dea. Niciun domeniu al cunoaşterii nu îi era străin şi a lăsat posterităţii un număr impresionant de scrieri din toate tipurile, care au fost principala sursă de cunoaştere în Occident în timpul întregului Ev Mediu¹.

Ajuns la o vârstă înaintată şi pătimind de o boală gravă, sfântul episcop a împărţit toate bunurile sale pentru hra­na săracilor şi s-a pregătit pentru moar­te cu rugăciune şi pocăinţă, prevestind destinul trist al Bisericii din Spania. Cu patru zile înainte de moartea sa, a cerut să fie dus în biserică unde, întins pe cenuşă în mijlocul naosului şi acoperit cu un sac, a chemat mila lui Dumnezeu într-o smerită şi frumoasă rugăciune, spu­nând, între altele: „Pentru mine, Doamne, şi nu pentru cei drepţi ai rânduit în Biserică baia mântuitoare a pocăinţei...”. După ce a primit dezlegarea de la unul dintre episcopii de faţă, el s-a încredinţat rugăciunilor celor prezenţi, a dat sărutul păcii preoţilor săi şi s-a rugat pentru po­por, apoi s-a întors în chilia sa, unde a adormit în tăcere la 4 aprilie 636. Trupul Sfântului Isidor a fost aşezat între cel al Sfântului Leandru şi al Sfintei Florentina în catedrala din Sevilia. Mai târziu a fost mutat în cetatea lui Leon.